“Această carte este dedicată taberei quaker Catoctin și universității din Oberlin, două locuri care m-au îndrumat și ghidat în adolescență“.
Quakeri? Oberlin? Înainte de a începe primul capitol al noului roman al lui Tracy Chevalier, The Last Runaway (care va fi în curând lansat la Polirom sub titlul Ultima fugară), trebuie să te oprești să cercetezi premisele sub care pornește această poveste, despre ce e vorba în aceste locuri cărora li se dedică o carte?
Ne povestește chiar autoarea, într-un interviu recent.
Când eram mică, locuiam în Washington, dar verile mergeam cu frații mei în tabăra quaker Catoctin. Acolo, pe lângă activitățile de tabără precum excursiile, înotul și focurile de tabără, în fiecare dimineață stăteam în liniște în pădure timp de 15 minute. Îmi plăcea tare mult; tăcutul în grup imi dădea un sentiment de colectivitate. E remarcabil dacă te gândești la un grup de copii care pur și simplu stau în tăcere, dar era un lucru natural.
Și continuă, despre quakeri:
De la începuturile lor, pe la mijlocul secolului al 17-lea, quakerii, sau Societatea Prietenilor, cum li se spunea, și-au ținut serviciul religios într-o tăcere colectivă, fără intervenția vreunui preot, ascultând tăcerea unui lucru interior, ascuns în străfunduri, non verbal. Unii îi spun Dumnezeu, Sfântul Duh, spirit sau Lumina Interioară. Întâlnirile quakerilor sunt ca meditația, dar în grup.
Cât despre Oberlin (statul Ohio), acolo e universitatea, fondată în 1833, unde a studiat Tracy Chevalier, importantă pentru că a fost prima instituție universitară din SUA care a permis accesul la cursuri femeilor și persoanelor de culoare. De ce asta? Pentru că Oberlin era un oraș de quakeri. Iar quakerii cred cu stăruință în faptul că ne naștem toți egali în fața lui Dumnezeu, motiv pentru care au fost dintotdeauna împotriva sclaviei și au jucat un rol important în mișcarea care a dus la abolirea ei.
Și acum, că avem fundamentul pe care Tracy Chevalier și-a clădit povestea Ultimei fugare, să deschidem și cartea.
E istorisirea (fie la persoana întâi în scrisori, fie la o subiectivă persoană a treia) unei tinere quakerițe pe nume Honor Bright (Onoare Luminoasă, într-o traducere aproximativă), a cărei lumină se cam turtește când emigrează din pastoralul (și milenarul) orășel natal britanic, cu iarba verde, flori în grădini, case din piatră, drumuri pavate și o comunitate familiară de Prieteni, într-un cătun prăpădit din Ohio (numit Faithwell, fântâna înțelepciunii, pe lângă Oberlin), unde casele-s din lemn, drumuri nu-s deloc, noroiul ajunge la genunchi când plouă, sunt tornade, iar iernile stai câte trei luni în casă, rupt de lume.
Oamenii sunt altfel, soarele arde altfel. Florile se numesc altfel, păsările sunt altele, copacii la fel. Și, oroare! stilul de cusut e altul, lucru care dă de furcă harnicei cusătorese Honor Bright, crescută în stilul de quilting cu petice al Marii Britanii, nu cel facil, applique, al Americii.
V-am pierdut puțin? Să recapitulăm. Este anul 1850. Se emigrează în America valuri-valuri. Se aleargă după pământ spre vest. O tânără quakeriță – care nu bea, nu fumează, nu înjură, nu minte și nu poartă haine colorate – știe să coasă și să matlaseze păturici… și cam atât. O întorsătură nefericită a sorții o aruncă pe un continent sălbatic și străin, într-un sat întemeiat cu 15 ani în urmă, unde totul pare temporar, nimic nu e statornic, totul e nou și neprietenos.
Și, lucru de mirare, sunt negri.
…ideea era nouă și terifiantă pentru Honor. Prietenii din Bridport discutaseră despre rușinea sclaviei din America, dar fuseseră numai cuvinte indignate. Niciunul dintre ei nu văzuse vreodată un sclav. Iar Honor era uluită de faptul că unul se ascundea chiar acum la cinci metri de ea. […] Nu se putea abține să se uite la ele, arătau ca niște păsări exotice aterizate printre vrăbii. Toate i se părea că arată la fel, cu pielea maronie precum stejarul lustruit, cu pomeți înalți, nasuri turtite și ochi întunecați, serioși.
Lucrul care schimbă viața aridă a luminoasei Honor este faptul că dă din întâmplare peste tren – nu calul de fier pentru care tocmai se defrișau păduri, spre a-i face loc să alerge spre preeriile din vest, ci Trenul Subteran, cum s-a numit în secolul 19 rețeaua de ajutorare a sclavilor negri care fugeau din statele sudice înspre nord, cu speranța că pot scăpa în Canada.
Vezi tu, avem pe aici mulți fugari în drum spre Canada. De fapt prin tot statul Ohio e multă vânzoleală, în toate direcțiile. Poți chiar să stai la răscrucea asta și să îl vezi. De la est la vest trec coloniștii în căutare de pământ. De la sud la nord trec sclavii în căutare de libertate. Și nimeni nu merge nici în sud, nici în est, doar nordul și vestul sunt atrăgătoare.
Singurii care merg totuși de la nord la sud sunt vânătorii de sclavi, o îndeletnicire frecventă și bănoasă, iar Trenul Subteran, prin stațiile sale ascunse, face tot ce poate să îi evite.
Honor Bright, în mijlocul comunității de quakeri care nu mint niciodată, se trezește deci cu dilema de a trăi cu o realitate prin natura ei ascunsă.
Honor Bright, în mijlocul comunității de quakeri care consideră că toți oamenii sunt născuți egali, se mai trezește și față în față cu ipocrizia religioasă pe bază economică și cu conflictul dintre religie și regulile societății.
– E greu de explicat unei persoane ca tine, care vine dintr-o țară în care sclavia nu a fost țesută în materialul fundației sale. E ușor să condamni sclavia, fără să iei în considerare consecințele economice. Daca sclavia ar fi abolită mâine, America s-ar destrăma. Producția de bumbac și textile e printre cele mai importante ale țării. Statele din sud cresc bumbac cu sclavi. Statele din nord fac pânză din bumbac. Fiecare se bazează pe celălalt. Fără sclavi care să lucreze pe plantații și să producă bumbac la prețul potrivit, fabricile s-ar închide.
Și Honor învață astfel valoarea adevărului și necesitatea minciunii pentru a proteja câteodată lucrul drept. Învață și valoarea omului, care, în sărăcia noii civilizații, e invers decât s-ar fi așteptat: negrul e prețuit mult mai mult – un proprietar de plantație va plăti o mie de dolari pentru un negru, dar un alb sărac nu are nici o valoare. Motiv în plus pentru albii săraci să se facă vânători de sclavi și să îi hăituiască pe aceștia cu cruzime.
Nu știu cât de mult va fi pe placul cititorilor bărbați cartea The Last Runaway a lui Tracy Chevalier. Vocea poveștii este profund feminină, iar perspectiva a unei femei care știe că locul ei este să se mărite repejor cu un bărbat pe care poate nici nu îl cunoaște bine, să își vadă de copii și de cusut, poate și de treburile fermei. Discursul vorbitoarei este însă elevat, poate chiar un pic prea mult din partea unei femei quaker a anilor 1850, dar vom pune acest lucru pe seama faptului că Honor este… Bright (luminos, dar și inteligent), și că era o perioadă în care femeile începeau, timid, să se emancipeze.
Lungile pasaje despre tehnici de cusut, despre culori, textile și bonete s-ar putea să plictisească cititorul masculin. Femeile moderne ale secolului 21 se vor cufunda însă cu plăcere în realitatea aridă a vieții unei tinere quakerițe de acum 160 de ani, ca și în meandrele Trenului Subteran, împletite cu morala viziunii quaker asupra vieții și asupra societății americane la câțiva ani înainte de Proclamația de Emancipare care urma să elibereze peste 3 milioane de sclavi negri in America.
Vă recomandăm deci să faceți această excursie în timp cu Ultima fugară, carte care va apărea în curând la Polirom (unde puteți găsi, până atunci, și celelalte romane ale autoarei Tracy Chevalier).
Sursa imagini:
Lucy Stanton Day Sessions, prima femeie de culoare care a absolvit o universitate (Oberlin, 1850)
Oberlin, 1850
Femeie quaker, dagherotip, 1850
