Un lucru din ce în ce mai apăsator în jurul nostru este inflația de hiper-certitudini. Aproape indiferent de temă, aproape indiferent de interlocutor. Dialogul, dezbaterea, curiozitatea pentru punctul de vedere care izvorăște din universul celuilalt sunt înlocuite de clamarea emfatică a unor viziuni personale, într-un mod agresiv și militant.

30 septembrie 2018. Jordan Hunt, activist progresist pro-life din Toronto intervine în cadrul unui eveniment pro-choice[1]. Jordan alege să își expună viziunea asupra chestiunii avortului lovind cu picioarele o femeie care susținea poziția pro-life și care îi explica într-un mod calm că din perspectiva ei un bebeluș are drepturi și înainte de naștere. Video cu incidentul aici: https://globalnews.ca/video/4514464/man-roundhouse-kicks-pro-life-advocate-at-toronto-anti-abortion-protest

Decembrie 2014. Sarah Jeong, absolventă de Harvard, postează pe Twitter următorul mesaj (traducerea mea aproximativă): ‚Rasa albă este dovedit mai predispusă la arsuri solare, astfel încât ar trebui obligatoriu să trăiască numai sub pământ ca niște monștri târâtori cum de altfel sunt cu toții.’ Această postare este doar un exemplu dintr-o lungă serie de ‘tweets’ în care Sarah înfiera rasa albă. Fast forward până în anul 2018, când doamna cu pricina este angajată în boardul editorial al NY Times. Postările din 2014 ies în mod natural la iveală și sunt expuse opiniei publice, moment în care asistăm la un fenomen uluitor de fiecare dată pentru mine.

Oamenii care se considerau progresiști, liberali, ‘left-leaning[2]’, și care în mod normal erau votanți ai Partidului Democrat din US au văzut imediat o fină, inspirată și lăudabilă satiră în postările menționate mai sus, menită doar a șoca în mod terapeutic și deci necesar anumite anomalii sociale care vătămau mult suferindele minorități etnice. Iată deci, Sarah nu a făcut decât să contribuie la protecția minorităților etnice (ea însăși fiind asiatică), prin urmare ar merita recunoștință, nu oprobiu.

Dimpotrivă, segmentul preocupat de valorile așa-zis tradiționale, right-leaning, votanții tradiționali ai Partidului Republican, au fost scandalizați de istoricul pe social media al doamnei, cerând vehement concedierea acesteia de către NY Times reclamând ceea ce în US este etichetat drept ‘hate speech’.

Exemplele de mai sus sunt doar o picătură într-un ocean de disensiune și ură. Puteți oricând, pentru amuzament, recrea în propriul laborator improvizat iadul reprezentat de ne-vederea’ celuilalt. Încercați doar să îi spuneți unui susținător radical al mesajului ‚Mu*e PSD’ că măsura benzii unice pe care a încercat-o Firea în București este lăudabilă și necesară, și una din puținele măsuri susceptibile la nivel teoretic să amelioreze situația traficului în București. Corelativ, încercați să îi spuneți unui votant radical PSD cum că USR, PLUS și alte asemenea au intenții fundamental bune și nu reprezintă mâna insidioasă a lui Șoroș. Spuneți unei persoane care a combătut activ Referendumul din 2018, cel cu familia tradițională, că o persoană care stă la coadă să pupe moaștele nu este neapărat retrogradă. Aveți mari șanse să vă îngroziți.

Ce determină ancorarea atât de încleștată în aceste poziții? Ce determină nevoia noastră de a adera la aceste etichete (pro-life, pro-choice, liberal sau conservator, dreapta sau stânga, anti ‘ciuma rosie’ sau anti-Soros, etc.). Este o nevroză pe care o vrem tratată cu certitudini?

De ce nu îl ascultăm pe celălalt, și de ce nici nu vrem să o facem? De ce avem nevoie ca părerile noastre să fie așa de ferme?

Exact asta era contextul în care am pus mâna pe cartea lui Jonathan Haidt. Autorul, plasat în top 100 ‘Global Thinkers’ de publicația Foreign Magazine, studiază de o viață de ce și cum am evoluat să fim ființe preocupate de identificarea a ceea ce este moral. The Righteous Mind este o carte care trebuie citită cu suspiciune față de propria minte și mecanismele care ne împing spre acele tranșee ideologice de care vorbeam mai sus.

 

Tentant subtitlul cărții, nu? Why good people are divided by politics and religion.  Într-adevăr, de ce oamenii buni sunt atât de divizați de religie și politică? De ce este atât de greu să ‘make someone flip’?

 

Jonathan Haidt abordează tiptil întrebarea, astfel încât simți mâna psihologului autor pe măsura ce avansezi.

 

Haidt nu are însă menajamente în a îți crea disconfort și, suspectez eu (sau îmi place să cred asta), s-a distrat scriind cartea despre care vorbim. Va trebui să răspunzi la întrebări de genul ‘de ce nu îmi pot mânca animalul de companie care tocmai a murit de bătrânețe?’ Ți se va cere să scormonești un pic, să treci peste intuiția inadecvării oribile a unui astfel de gest și să dai o explicație.

 

De ce nu vor ateii să își vândă sufletul? Un alt experiment creat de Haidt le cere unor persoane auto-declarate atee să semneze o hârtie prin care declară că își vând irevocabil sufletul persoanei care conduce testul. Care să fie fundamentele refuzului majoritar de a semna? Dar dacă ți se cere să bei un suc în care a fost cufundat un gândac perfect sterilizat? Ai bea din acel pahar? Iarăși, care este sursa reticenței? Este Rațiunea sursa poziționării noastre sau sunt doar niște explicații post-fabricate și pretins spoite ca manifestare a rațiunii?

 

Haidt concluzionează printr-o metaforă, în care procesele noastre mentale (în chestiuni care țin de morală) pot fi comparate cu o imagine în care observăm un elefant și un conducător al acestuia. Elefantul reprezintă intuiția, pornirea noastră instinctivă, pe când acel aparent conducător al elefantului reprezintă rațiunea. Întrebarea care se pune este cine conduce pe cine, desigur, în chestiuni care țin de morală.

 

Veți concluziona – pentru toate exemplele de mai sus – că explicația vine ulterior pornirii intuitive pe care o avem în prima fază. Că în condițiile în care pornirea instinctivă înclină imediat într-o parte, rațiunea ce survine ulterior nu mai are o opțiune reală de a analiza pe un fond nealterat de dezgustul sau reticența intuitivă. Că în aceste situații (de ce nu îmi pot mânca la cină câinele mort de bătrânețe?) acel (de regulă) conducător al elefantului este retrogradat la rangul de simplu ofițer de presă, cu rol de a însăila sub aparența logicii înclinările instinctive ale elefantului.

Aha, iată de ce în exemplul Sarah Jeong oamenii au putut să se uite la același tweet și să vadă fie o fină satiră, fie ‘hate speech’. Au văzut ce au vrut să vadă, pentru a nu își asuma riscul unei eventuale invalidări sau nuanțări ale propriilor păreri.

 

În multe situații astfel, (în special cele în care trebuie să decelăm între moral / imoral) raționăm – spune Haidt – nu în căutarea adevărului, ci ca să ne susținem acele porniri intuitive legate de întrebarea la care căutăm răspuns. De asemenea, raționăm pe terenul moralității nu ca să ne explicăm nouă înșine de ce avem o anume poziție, ci ca să îi convingem pe alții să simtă ce simțim noi.

Haidt identifică șase surse majore care pot face elefantul să își retrogradeze conducătorul la poziția de simplu ofițer de presă: grija față de alții, echitate, libertate, loialitate, autoritate și sacralitate.

 

Fiecare dintre acestea este analizată, întotdeauna prezentându-se perspective diferite asupra aceluiași stimul moral. ‘Spread my work ethics, not my wealth’ (perspectiva conservatoare, de dreapta) vs. ‘Tax the wealthy fair and square’ (perspectiva de stânga, progresistă și liberală) sunt amândouă expresii ale aceleiași aplecări asupra echității ca necesitate socială și morală. Este automat o perspectivă imaculată și cealaltă sinistră și reprobabilă?

 

Fiecare din acești receptori morali trebuie privit, în opinia lui Haidt, ca fiind similari funcțional receptorilor pentru dulce, sărat, acru, etc. Un discurs politic care adresează un unic receptor moral va fi deci mai puțin eficient decât unul care îi activează pe toți, nu? Veți descoperi dezavantajul discursului politic liberal față de cel conservator, înțelege un pic mai bine de ce alegerile au fost câștigate de Trump, de ce corul format din Trevor Noah, Stephen Colbert, Seth Meyers, John Oliver a fost și rămâne ineficient în combaterea fenomenului Trump în politica americană.

Mai important însă, prin analiza fiecăruia dintre acești declanșatori ai pornirilor noastre instinctive pe tărâmul moralei, Haidt statuează în mintea cititorului necesitatea dubiului, a suspectării propriilor convingeri, și mai ales a ne-demonizării celui care vede altfel lucrurile.

Ceea ce vă doresc și Dumneavoastră!

 

[1] Dezbaterea pro-life / pro-choice pe tema avortului este una din dezbaterile fundamentale în societatea americană actuală. Probabil doar dezbaterea pe tema imigrației și cea pe tema dreptului de a purta arme rivalizează cu efectul polarizator al dezbaterii pro-life / pro-choice.

[2] In politica americană, împărțirea spectrului politic în dreapta – stânga este ușor diferit față de cel din Europa (sau România, în măsura în care la noi există cu adevărat doctrină politică de dreapta sau de stanga 😊). Astfel, politicile de stânga (unde este plasat Partidul Democrat al lui Clinton, Bernie Sanders, Nancy Pelosi și Chuck Schumer) sunt in mod tradițional cele liberale, progresiste, cu componentă socială și preocupate la nivel declarativ de categoriile defavorizate ale societății (minorități etnice, sexuale etc.). Politicile de dreapta, asociate Partidului Republican al lui Bush, Reagan, și da, Trump, implică o preocupare pentru valorile tradiționale ale societății, cu un mai mic focus pe protecția socială.

 

Mihai Guia

Mihai este triatlonist amator, Ironman Finisher si serial business angel. In timpul ramas liber Mihai este avocat si Managing Partner al biroului din Romania al unei firme globale de avocatura. Mihai este preocupat de oamenii din jurul lui, pe care se straduieste sa ii inteleaga si daca poate, sa ii ajute. Mihai este mai putin implicat in proiecte sociale decat ar vrea, dar incantat ca acest aspect este si va ramane permanent 'work in progress'. Ca de altfel orice proiect personal care conteaza.


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *