Bookaholic

N-am avut niciodată o pasiune specială pentru faimosul nebun al science fiction-ului, Philip K. Dick. Visează androizii oi electrice? a fost, pentru mine, singura excepție de la regula cu cartea care bate filmul, și una în care filmul bagă cartea în spital cu multiple traumatisme și-o comoție cerebrală. Iar faptul că este unul dintre cei mai ecranizați autori de science fiction nu spune nimic despre valoarea operei lui, ci mai degrabă despre potențialul de a se vinde, și aici deja am ieșit de pe tărâmul literaturii.

Azi vorbim însă de Timpul dezarticulat, o cărticică ce, până spre final, se citește dintr-o răsuflare. Inițial pentru că pornește de la o familie tipică de americani din anii ’50, cu neveste cu preocupări domestice și bărbați care muncesc la supermarket sau la uzina de apă, citesc ziarele și se uită la televizor, dar îți lasă destul de subtil de înțeles că te așteaptă ceva mai complicat de atât. Iar când adevăratul subiect al romanului începe să se dezvăluie, povestea are aproape un iz steampunk și te învârte în jurul unui dute-vino retro-conspiraționist-paranoic, cu manii, psihoze și o istorie alternativă care formează o combinație bombastică, dar delicioasă.

În plus, deși personajele lui Dick n-au avut niciodată mare profunzime, în Timpul Dezarticulat sunt mai superficiale și mai lipsite de coerență chiar și prin comparație cu alte romane de-ale lui. Și totuși, personajele sunt cele care te introduc cel mai mult în paranoia lui Dick. Ragle Gumm, protagonistul care trebuie să rezolve în fiecare zi un joc din ziar intitulat „Unde-l găsim pe omulețul verde?” începe s-o ia razna, să aibă flashbacks care îl situează într-un alt timp și spațiu. Sora lui, soțul ei și fiul lor, Sammy nu înțeleg în niciun fel ce se întâmpă cu el, dar, în loc să-l trimită la un spital de nebuni, îl urmeză în mania lui ca niște zombies.

De altfel, există o scenă extrem de ciudată, în care toți patru stau în căsuța construită de copil în grădină și interceptează la un radio improvizat (construit tot de copil) tot felul de mesaje venite din afară – în condițiile în care niciunul din ei n-are nici cea mai vagă înțelegere a termenului de afară, dar pică în paranoia fără să aibă nevoie de prea multe explicații sau muncă de convingere. Pur și simplu îți dau senzația unui grup de junkeys aflați toți într-un trip comun, ca la o orgie cu LSD în care unuia din participanți i se pare că aude o bombă căzând în fața blocului și toată lumea se ascunde sub pat.

Practic, fără dezvăluirile din final, Timpul dezarticulat e o poveste populată de personaje cărora le lipsesc doar folia de aluminiu pe cap și cactușii anti-radiații. E de înțeles cumva cum paranoia Războiului rece (romanul a fost publicat în 1959) se reflectă în personaje și povestea lor, chiar și în final, care e de un retro-futurism amuzant (din categoria noi în anul 2000… – completați voi cu oricare din: o sa mergem la școală în mașini zburătoare, o să ne hrănim cu pastile care se umfla în burtă și o să ne facem vacanțele pe Venus).

Unde eșuează Timpul Dezarticulat? În fapul că legitimeaza în final toate psihozele. Ba mai mult. Le explică, le argumentează și le supra-explicitează. Și, dupa ce ai citit toată cartea într-o răsuflare, o să îți ia încă odată pe atât să citești ultimele zece-douăzeci de pagini – de plictiseală, nu de alta. Pentru că ai înțeles. Știi. Nu mai ai nevoie de atâtea explicații. Și totuși, ele vin.

Practic, dacă Timpul Dezarticulat se transforma într-o carte cu nebuni, era minunată. Dacă finalul îi găsea pe toți într-un spital, în timpul unei lobotomii, halucinând tot restul cărții, era perfect. Sau măcar ceva ca în A Beautiful Mind. Altfel, ca roman SF, n-o să prea gâdile, zic eu, nici măcar fanii hardcore Dick, chiar dacă unele obsesiile lui fundamentale (precum natura realității și felul în care percepția asupra ei se poate schimba dramatic într-o fracțiune de secundă) se regăsesc în toată splendoarea lor în el.

Și nu, coperta n-are nicio legătură cu restul cărții, nimeni nu e dezarticulat la propriu în ea. Deși poate ar fi fost mai distractiv.