Odată cu dezvoltarea tot mai accentuată, în ultimii ani, a studiilor multiculturale, cu ramura sa de studii postcoloniale, problema sclaviei (abolită extrem de tîrziu, în America, spre mijlocul secolului al XIX-lea, efectele ei fiind vizibile însă pînă tîrziu în secolul al XX-lea, culminînd cu celebrele manifestări Ku Klux Klan, care şi-au făcut simţită prezenţa, deşi fără amploare, chiar în anii ’90) şi a modului în care aceasta a ajuns să fie reprezentată în literatură face subiectul a numeroase studii.

Pentru sute de ani, negrul s-a situat în Alteritate, o alteritate pe care cei ce s-au dovedit mai puternici nu au dorit să o cunoască, ci să o supună. Apropierea de „Celălalt” capătă, astăzi, configuraţii diferite, abordările cele mai frecvente arătînd cît de puţin se cunoaşte din mentalitatea celor provenind din spaţii considerate multă vreme doar ca exotice (Edward Said, Gayatri Spivak, Homi K. Bhabha sînt printre cele mai cunoscute voci care atrag atenţia asupra necesităţii de a ieşi dintr-o perspectivă europocentristă şi de a ne apropia de alte spaţii culturale cu deschidere).

Toni Morrison, prima scriitoare de culoare care este recompensată cu Premiul Nobel, în 1993, face parte dintre vocile care au reuşit să aibă un ecou, prin cărţile sale despre experienţa sclavilor africani, aduşi, în aşa-numitul Middle Passage, în America, pentru a îndeplini cele mai înjositoare munci, în cele mai aspre condiţii. Scrierile despre experienţele sclavilor afro-americani fac, încă de la primele naraţiuni, apel constant la memorie, sugerează Toni Morrison, sînt scrieri autobiografice, prin care se doreşte a se arăta atît o experienţă personală, dar care este totuşi, un simbol al suferinţei întregii rase, cît şi a-l convinge pe cititor că sclavii posedă o umanitate care le-a fost refuzată pe nedrept.

Totuşi, aşa cum punctează Toni Morrison, într-un articol numit „The Site of Memory”, stilul acestor scrieri a fost, multă vreme, unul care a evitat descrierile de scene prea violente sau detalieri ale momentelor suferinţă, pentru a satisface un anume gust al publicului vremii. Noul tip de scriitură afro-americană, aşa cum îl vede Toni Morrison, este unul care trebuie să aibă curajul să dea jos acel văl, pentru ca experienţele prin care au trecut sclavii să poată să aibă un impact cît mai puternic.

În romanul Beloved, scris în 1987 şi cîştigător al unui prestigios Premiu Pulitzer (apărut şi la noi, cu titlul Păcatul, la Editura Lider, în 2007), Toni Morrison transpune ideal teoria necesităţii ruperii vălului, a „dez-vrăjirii” lumii (în termenii lui Marcel Gauchet), în ceea ce priveşte modalitatea de prezentare a experienţelor sclavilor. Ceea ce face totuşi ca acest roman să fie mai mult decît un simplu document, fie el unul alcătuit cu acurateţe, brutal de sincer şi de direct, este transpunerea faptelor de o cruzime inimaginabilă într-un context romanesc în care sînt de apreciat atît construcţia personajelor, cît şi arta dialogului, precum şi o tehnică narativă foarte bine alcătuită, amintind de fragmentarea planurilor, de inserţia de momente din trecut în planul prezent, aşa cum întîlnim, de pildă, la Faulkner.

Beloved este un roman care se remarcă, aşadar, printr-o importanţă acordată şi nivelului estetic, talentul autoarei observîndu-se în puterea de a transmite un mesaj social puternic, fără însă a neglija latura estetică, aşa cum, de pildă, Harold Bloom considera că o face literatura încadrabilă în direcţia multiculturalistă.

Lumea sclavilor este o lume distopică, în care mamele îşi refuză pornirile de afecţiune faţă de proprii copii, ştiind că, mai devreme sau mai tîrziu, le vor fi luaţi. Baby Suggs, soacra lui Sethe, personajul central al romanului lui Morrison, se numără totuşi printre mamele norocoase care au reuşit să se bucure de prezenţa unuia dintre copii, Hale, timp de 20 de ani…

Mecanismul de refulare a amintirilor dureroase funcţionează şi ca o anulare a oricărui gînd îndreptat spre viitor. Morrison indică astfel că acceptarea şi analiza trecutului sînt vitale pentru ca aceia care au un trecut atît de marcat să poată cu adevărat să îşi formeze un viitor. Simbol al sclaviei trecute, Sweet Home, ferma de la care a fugit Sethe, apare permanent în discuţiile cu sclavii care au trecut şi ei pe acolo. Amintirea a ceea ce a fost revine în prezent, fără a putea fi cu adevărat uitată. Ceea ce Toni Morrison sugerează astfel este imposibilitatea de a şterge acest moment din istoria şi identitatea afro-americanilor, indiferent cîte generaţii libere se vor succeda.

Blocajul asupra memoriei funcţionează atît de puternic în cazul lui Sethe, încît nu îşi mai poate aminti bine figurile copiilor ei, doi băieţi care fugiseră de la vîrsta de 13 ani, şi fetiţa, de nici doi ani, pe care a ucis-o atunci cînd, după ce fugise de la Sweet Home, se află iar ameninţată de perspectiva de a fi prinsă şi adusă înapoi. Disperarea la gîndul că şi copiii ei vor avea aceeaşi soartă o împinge la un asemenea act, încercînd să o omoare şi pe cealaltă fiică, Denver, însă este prinsă înainte de a o face.  Îi este ruşine că nu-şi poate aminti figurile propriilor copii şi că îi vin minte amintiri întîmplătoare, fragmente în care îi apar copaci şi plante de pe drumul pe care fugea de la Sweet Home.

Materializat în apariţia unei tinere, Beloved, trecutul ameninţă să o lase pe Sethe fără nici o putere de viaţă. Trăirea alături de o fantomă a trecutului fără însă a fi conştient de ea (simptomatic este faptul că Sethe îşi dă seama destul de tîrziu de faptul că Beloved este spiritul fiicei ei ucise, încarnată acum sub forma unei tinere de 19 ani, cît ar fi trebuit să aibă dacă era în viaţă) are drept consecinţe anularea oricărei şanse la o existenţă normală.

Dezechilibrul produs de readucerea la viaţă, într-un mod atît de nesănătos, a trecutului este îndreptat, într-un final, de comunitate, care, în sfîrşit, pare că o acceptă pe Sethe, după o lungă perioadă în care fusese marginalizată.

Discursul postcolonial, în cadrul căruia Toni Morrison reprezintă o voce puternică, încearcă să restabilească o imagine a populaţiei de culoare dincolo de limitele stereotipului. Evoluţia negrilor (în America), începînd cu mişcările naţionaliste din anii ’60 pînă la dezvoltarea lor pe numeroase paliere ale sferei artistice, arată că identitatea lor nu mai este condamnată să se rezume la o schemă procustiană şi că exploatarea trecutului în scopul transfigurării lui pe plan artistic – de la literatură la muzică sau film – se dovedeşte a avea printre cele mai benefice efecte în prezent.

 

Silvia Dumitrache

critic literar și de teatru, asistent de regie, doctorand studii culturale, redactor Observator Cultural


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *