Bookaholic

Toţi pleacă, primul roman al scriitoarei cubaneze Wendy Guerra, este o ficţiune despre înstrăinare şi însingurare, aşa cum sînt percepute de o fetiţă şi, mai târziu, de adolescenta în care se transformă, în Cuba natală.

Cartea e scrisă sub forma unui jurnal, refugiu permanent pentru Nieve, un copil însingurat  care în scris găseşte o formă de adăpost pe care propria familie nu i-o poate oferi. O dată, pentru că familia ei e destrămată, după episoade violente repetate, apoi pentru că niciunul dintre părinţi nu reuşeşte să o perceapă ca pe o fiinţă care are nevoie de respect, grijă şi protecţie. La fel de important, atmosfera care o înconjoară e greu respirabilă şi pentru că viaţa celor mai mulţi, în Cuba anilor ’70 şi ’80, e o cursă de rezistenţă la tot felul de abuzuri ale statului, iar regulile de vieţuire presupun disimulări zilnice, jumătăţi de adevăr, dublu-limbaj, teamă, şantaj şi hărţuire.

Mama lui Nieve, artistă care are şi o emisiune radio e mai mereu în situaţia de a da socoteală, de a se feri sau de a plăti pentru fel de fel de derapaje de la linia oficială. Tatăl, artist şi el, dar conectat mai mult cu teatrul decît cu pictura, pare să fi renunţat la orice dezbatere de idei, chiar pentru uz intim. În jurnalul lui Nieve apare ca un individ abrutizat care o bate, o înfometează şi o şantajează, folosindu-se de dreptul de a-i restricţiona călătoriile alături de mamă şi de noul ei partener, un suedez care pînă la urmă părăseşte definitiv Cuba. Pe de altă parte, mama ei nu pare să aibă nici forţa, nici autoritatea şi nici resursele interioare pentru a-i oferi lui Nieve stabilitate. Are mult prea multe ezitări, dileme şi probleme care ţin, în linii mari, de adecvarea la lume, pentru a putea să-şi asume pînă la capăt responsabilitatea creşterii unui copil.

După un asemenea start, Nieve nu are cum să nu ajungă o adolescentă şi mai inadaptată, şi mai nesigură, şi mai vulnerabilă decît sînt oricum, adolescenţii. La 19 ani, ştie foarte bine ce înseamnă să fii invizibilă, dar şi cum e să fii obiectul fixaţiei unui bărbat excentric, autoritar şi influent, care nu trece nicăieri neobservat. E studentă la arte, iar el, cvasisurogat al unei figuri paterne inadecvate, un pictor celebru, uns cu multe alifii, care trăieşte în lux, înconjurat de o faună de excentrici cu ceva artificial şi vampirizant.

Wendy Guerra

Sursa

Noua lume în care intră e la fel de restrictivă şi de incomodă ca cea de care i se aplecase deja. Sărăcia, provizoratul, boema permanentă din casa lor, în care dimineaţa calcă peste amicii de care se înconjoară mama ei, tovarăşi indispensabili, lipsiţi de resurse, dar plini de patos şi spirit combativ. Politica şi arta sînt constantele vieţii mamei. Pe ale ei, Nieve încearcă să şi le găsească scriind jurnalul, un spaţiu al confesiunii, al căutărilor, al înfrîngerilor, dar şi al posibilelor salvări.

Există un miraj al acestei salvări (mama ei e şi mai pătrunsă de el decât Nieve), un miraj localizat în afara graniţelor Cubei, acolo unde toţi pleacă, unul cîte unul: apropiaţi ai ei, apropiaţi ai mamei, iubiţi, trădători. Jurnalul lui Nieve e caietul secret al unei fete tinere care rămîne într-un loc ce pare că se strînge în jurul ei, într-un loop al unei perpetue stări de inadecvare din care nu se vede ieşire.

Am citit că acest roman scris de Wendy Guerra a avut ca punct de pornire jurnalele ţinute ani la rînd de autoarea însăşi, care, în afară de cartea asta, a mai scris doar poezie. Ce a fost filtrat în roman are o tonalitate reţinută, o forţă care se adună din ce e doar pe jumătate spus şi, în general, din puţin: cîteva obiecte prin care intuieşti ceva din viaţa care s-a strîns între pereţii unei camere, cîteva nume de cîntăreţi cubanezi, aluzii la tensiuni politice, cîte ceva despre gusturi, mirosuri, prezenţe:

E 6: 45 dimineaţa.

Radioul se plînge în zori de toţi; totul merge prost în afara Havanei. Ceaiul aburind mă aşteaptă pe masă, gustul zahărului brun şi al pîinii n-o să-l uit niciodată. Nici peştele din conservă, nici făina rîncedă, nici oul fiert cu orez alb.

Toţi pleacă (trad. Luminiţa Voina-Răuţ, Editura Vellant) înregistrează, cu mijloace minimale, modul în care o fetiţă, şi apoi o fată tînără, încearcă să decodifice şi să înţeleagă o lume în care îi e greu să-şi găsească locul, din care nu poate pleca şi în care, de fapt, nu a făcut altceva decât să înveţe, clipă de clipă, noi forme de rezistenţă. Formula literară la care a ajuns Wendy Guerra are ca punct forte un joc tacit între puncte de tensiune şi spaţii goale, mijloace care se pliază perfect pe stările care predomină în acest  roman-jurnal.