Pe scena Teatrului Odeon, Radu Afrim a montat, în 2006, un spectacol care se mai joacă şi azi, ce e drept destul de rar, dar care şi-a păstrat acelaşi farmec, precum şi un public fidel. Nu ştiu alt regizor care să aibă un public mai constant şi mai pasionat, care să îl urmeze peste tot în ţară, la orice nouă producţie. Aş spune eu din două motive: unul ar fi o distribuţie care îi aduce în acelaşi tablou pe unii dintre cei mai buni actori ai teatrului românesc (e ca şi cum ai vedea istoria teatrului recent desfăşurându-se în timp real), precum Rodica Mandache, Dorina Lazăr, Irina Mazanitis sau Constantin Cojocaru; al doilea motiv l-aş pune sub semnul decadenţei cu care Afrim îşi învăluie povestea, o modalitate unică de a face teatru în România. După cum bine se ştie, Afrim, care a primit pentru acest spectacol Premiul Uniter în 2007, este un regizor al poeticului, iar anul 2006 era încă într-o perioadă când estetismul său era mai pur, mai izolat de amestecul cu socialul. Vorbim de joi mega. Joy.

Şi în acest spectacol există, evident, trimiteri la o situaţie socială clară, pentru că textul după care a fost montat, aparţinându-i Katalinei Thuroczy, autoare maghiară, poetă şi dramaturgă, prezintă trei generaţii diferite, care au trecut prin experienţe istorice diferite ce le-au modelat decisiv raportarea la realitate: bătrânii trăiesc într-un fel de timp imobil, cu rezonanţe din belle époque, următoarea generaţie e formată din oameni ce se îndreaptă spre a doua tinereţe, terni şi mereu nervoşi, blazaţi şi striviţi de o societate ce nu le oferă nicio şansă, şi mai este prezentă şi noua generaţie, mai montruoasă decât oricine, simbol descifrabil prin imaginea discordantă pe care o conferă prezenţa „bebeluşului“, gălăgios şi deja dezumanizat, manifestând dorinţa de a se droga, în rândul acelor „jucării stricate”, dar simpatice, vii şi pline de poveşti „de demult“.

Întâlnirea de joia, în casa Zsuzsei (Dorina Lazăr), jovială şi bonomă, înţelegătoare şi, se pare, personajul care şi-a păstrat cel mai bine minţile, este un pretext pentru a-şi retrăi trecutul şi în niciun caz pentru a vorbi despre prezent. De fapt, prezentul e scos din schemă în spectacolul lui Afrim, iar trecutul, prin personajele sale parcă uitate de istorie, este cel mai vesel: „bătrânii“ sunt cei mai binedispuşi, gălăgioşi ca nişte copii, veseli în cântecele lor de cabaret, neinteresaţi de ceea ce se petrece în „realitate“, căci realitatea lor e una demult apusă, dar totuşi nu mai puţin intensă.

Actorii şi-au asimilat excepţional personajele, transmiţând bucuria jocului, verva şi entuziasmul unor oameni care renasc o zi pe săptămână, joia, pentru voluptatea reamintirii, cea care-i ţine în viaţă, tineri sufleteşte, mai proapeţi şi mai inocenţi decât vor fi vreodată urmaşii lor: Dorina Lazăr aleargă de colo-colo prin sufragerie, ba pentru a pune feluri pe masă, ba pentru a întâmpina noi oaspeţi, Rodica Mandache, în cel mai decrepit personaj, Adel, e ca o fetiţă delicată şi, în acelaşi timp, energică, iar Constantin Cojocaru, în rolul lui Istvan, neputincios, dar totodată cu veleităţi de fante. Rolul fantelui îl deţine însă Virgil Andriescu (Sandor), pe care femeile prezente la agapă îl adoră ca pe un ideal de masculinitate, când, în realitate, acesta este la fel de bolnav şi de sensibil ca toţi ceilalţi (dovadă că era cât pe-aci să moară în toiul petrecerii).

Singurele personaje ce păstrează o anume inocenţă şi sunt capabile să se bucure în mod real de ceva (chiar şi amintirile comune sunt un bun de preţ pe care noile generaţii nu îl au) sunt cele ce au cunoscut şi altceva decât comunismul şi ce a urmat apoi. E clar că generaţia de după era comunismului vine într-o lume văduvită de inocenţă, deşi aş spune că nu atât de monstruoasă pe cât o face Afrim să pară prin personajul bebeluşului.

Nu interpretarea pe filera socio-politică este însă cheia acestui spectacol. E adevărat că se poate merge foarte uşor şi în această direcţie, dar cred că ceea ce le leagă cu adevărat pe personaje este ceva ce nu mai ţine de niciun sistem politic: la vârsta înaintată pe care o au personajele centrale ale spectacolului, tinereţea lor pare magică şi, odată cu ea, inclusiv contextul istoric. Ele sunt, de fapt, oglinda viitorului, şi nu noua generaţie. Cei tineri vor ajunge şi ei să trăiască din amintiri şi totul li se va părea minunat, vor simţi că ei au trăit cu adevărat „epoca de aur“. Când în faţă nu mai poţi găsi decât moartea, atunci te întorci cu disperare şi cu voluptate asupra trecutului, ca şi cum ai scoate ultimul as din mânecă. Şi, deşi la final tot pierzi, e posibil ca în acele momente să trăieşti mai intens decât ai reuşit o viaţă întreagă.

Silvia Dumitrache

critic literar și de teatru, asistent de regie, doctorand studii culturale, redactor Observator Cultural


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *