Bookaholic

În prezent avem posibilități aproape nelimitate de a călători în orice colț al lumii; paradoxal, însă, poate cel mai neexplorat teritoriu este interiorul nostru. Turistul interior ne pune la dispoziție hărțile necesare pentru a iniția această călătorie pasionantă cu destinație necunoscută. În cartea de față, veți găsi principalele metode de experimentare a unor stări de conștiință aparte și a unor schimbări de perspectivă care vă vor permite să transcendeți simțurile și să ajungeți în cele mai ascunse colțuri ale minții. De la autohipnoză și autosugestie până la călătoriile șamanice, visele lucide și mantre, Allan Percy trece în revistă tehnicile care, de-a lungul istoriei, i-au ajutat pe cei mai îndrăzneți exploratori să facă incursiuni în misterioasa lume lăuntrică.

Turistul interior, de Allan Percy – fragment

Colecția Colibri
Editura Herald
Traducere de Elena-Anca Coman
272 p.

Trasez o nouă hartă.
Mă aventurez ca explorator al zonelor psihice;
sunt un cosmonaut al spațiului interior
și nu are niciun sens să explorez zone
care au fost cercetate temeinic mai înainte.

David Bowie

Am închis ochii ca să pot vedea.

Paul Gauguin

Într-o bună zi, undeva, într-un loc,
în mod inevitabil te vei întâlni pe tine însuți
și acela, doar acela, poate fi cel mai fericit
sau cel mai amar moment din viața ta.

Pablo Neruda

Destinație finală: lumea interioară

Pe 3 august 1492, exploratorul Cristofor Columb se pregătea să ia drumul Indiilor, când și-a privit fix echipajul și a spus: „Marea va oferi fiecărui om o nouă speranță, la fel cum somnul îi oferă vise”. Două luni mai târziu, pe 12 octombrie 1492, a debarcat în Guanahani, în actuala Bahamas, la vreo 14 000 de kilometri depărtare de destinația sa inițială. O mică greșeală de navigație care a dus la una dintre cele mai mari descoperiri ale omenirii. O descoperire neașteptată, rod al descoperirii. În America, viețile începeau și se sfârșeau. Civilizațiile dăinuiau sau cădeau în uitare: mayași, incași, azteci, apași, triburile cherokee, sioux… Culturi excepționale, care existau dincolo de imperialismul european din secolul al XV-lea. Până când, într-o bună zi, răsăritul a adus pânzele latine ale caravelelor Niña, Pinta și Santa María, iar mapamondul s-a schimbat pentru totdeauna.

Oamenii sunt, printre multe altele, o colecție de hărți, dar unele sunt neexplorate. Chiar dacă s-a demonstrat că celebra frază atribuită lui Einstein: „Omul folosește doar 10% din creier” este un mit, rod al unei neînțelegeri, majoritatea persoanelor se cunosc foarte puțin din punct de vedere lăuntric.
Ce mă face să plâng? De ce mă emoționează acest lucru? De ce în cursul aceleiași zile simt tristețe, supărare, nervi, nerăbdare, bucurie și teamă? Cum funcționează ceea ce am acolo, înăuntru? Cum arată harta mea interioară?

Dacă ți-ai pus vreodată vreuna dintre aceste întrebări sau dacă, dimpotrivă, nu te-ai gândit niciodată la ele, poate că îți dorești să pătrunzi pe un teritoriu virgin, cunoscut și ca interiorul tău.

Ești dispus să ridici ancora spre tărâmuri neospitaliere, să pornești în căutarea unui destin incert care, în ciuda faptului că se află aproape, îți poate părea complet străin și misterios?

Căci a naviga spre apele adânci care-ți scaldă emoțiile, fricile, dorințele și convingerile – în definitiv, spre felul tău de a fi și de a exista în lume – este o aventură spre necunoscut. Un proces de căutare și transformare interioară care, deși captivant, nu trebuie să se bazeze pe improvizație și cere o anumită planificare, pentru a nu naufragia în încercarea de a ajunge la esența ființei tale. În plus, este vorba despre o călătorie cu punct de plecare precis, dar fără destinație finală clară și fără durată determinată. Poate fi călătoria unei întregi vieți. Prin urmare, nu strică să faci câteva pregătiri înainte de a ridica ancora.

„Cunoaște-te pe tine însuți”

Se spune că acest aforism celebru fusese sculptat pe frontispiciul templului lui Apollo, în frumosul Delphi. De-a lungul istoriei, nenumărați gânditori, filosofi, poeți, psihologi, profeți și ghizi spirituali, printre alții, s-au străduit să-și aducă aportul, cu intenția de a ne ajuta la o călătorie cu adevărat complicată.

Cu mult timp înainte ca acea inscripție să strălucească la poalele munților Parnas și până în zilele noastre, specia umană a dovedit o sete infinită de cunoaștere. Ființa umană este singurul animal care se împiedică de două ori de aceeași piatră, dar este și unicul animal care se străduiește neîncetat să-și depășească limitele.

Oamenii au străbătut cei 384 400 de kilometri care ne despart de Lună, au explorat cei aproape 150 de milioane de kilometri pătrați de suprafață terestră, au navigat pe mai bine de 360 de milioane de kilometri pătrați de mări și oceane, au urcat cele mai înalte vârfuri și au coborât în cele mai mari adâncimi. Nimic nu ne-a oprit din această dorință vie de a explora, de a descoperi și de a cunoaște. Și, cu toate acestea, ceva atât de intrinsec nouă precum mintea noastră continuă să fie o adevărată necunoscută.

În mod ironic, se pare că atunci când vine vorba să explorăm ascunzișurile profunde ale ființei noastre, să devenim intimi cu emoțiile noastre sau să stăm de vorbă cu propriile frici, strădania noastră de cuceritori adoarme. Acea neliniște, acel nonconformism și acel curaj de a depăși mereu câte puțin limitele dispar și lasă loc unei acceptări oarbe. Ca atunci când privim un ceas de perete și luăm de bun faptul că arată ora, fără să știm de fapt cum se mișcă acele sale.

Dar ne aflăm aici ca să facem ceva diferit. Ne aflăm aici ca să dăm jos ceasul de pe perete, să-l întoarcem, să deșurubăm partea din spate și să ne vârâm nasul printre angrenajele de alamă, pentru a cerceta. Este momentul să ne suflecăm mânecile cămășii, să ne luăm inima-n dinți cu hotărâre și să ne cufundăm în acea colecție de piese infinite ca să vedem de ce creierul nostru face tic sau, uneori, tac. Va fi un drum lung, dar a înfrunta acest proces de autocunoaștere, acceptând cu onestitate tot ce urmează să descoperi, poate deveni cea mai mare aventură.

Hărți de navigare

Cine sunt? De unde vin? Spre ce mă îndrept? Acestea sunt cele trei întrebări fundamentale care-l însoțesc pe om din momentul în care dobândește uzul rațiunii. Căutarea răspunsurilor la aceste întrebări ne ajută să dăm un sens vieții și tuturor lucrurilor care ni se întâmplă. Ce-i drept, pentru a ajunge să ne cunoaștem puțin mai bine, este inevitabil să întreprindem o călătorie lungă către interiorul nostru, să ne liniștim, să ne distanțăm de gândurile care ne adorm și să ne trezim la o nouă realitate, mai conștientă și mai vie, atât la nivel fizic, cât și mintal, emoțional și spiritual.

Căutarea interioară este o călătorie lungă. De aceea, înainte de a o începe, trebuie să pregătim hărțile de navigare și un mic bagaj: un rucsac lipsit de lucruri materiale, dar plin de atitudini, valori și comportamente care-ți pot fi de folos în timpul complicatei călătorii. Esențialul constă în a avea un bagaj ușor și în a nu uita niciodată că adevărata fericire nu constă în a acumula, ci în a renunța.

Pentru început, oferă răbdării suficient spațiu în interiorul tău și gândește-te la ceea ce a spus Ortega y Gasset: „Mergi încet, nu te grăbi. Singurul loc în care trebuie să ajungi este la tine însuți”. Multe dintre cele mai apreciate virtuți au o strânsă legătură cu răbdarea: generozitatea, toleranța, speranța, voința, echilibrul… Cu toate acestea, răbdarea întâmpină greutăți într-o societate obișnuită să obțină totul pe calea cea mai scurtă și cea mai rapidă. Dar este esențial să o practicăm în momentul în care aplicăm meditația și seninătatea necesare pentru a observa obiceiurile și reacțiile care ne pot boicota creșterea și dezvoltarea personală.

În bagajul tău de cosmonaut interior, la fel de importantă ca răbdarea este voința necesară pentru a nu leșina pe drum. Explorarea eului interior nu va fi o sarcină ușoară și ai nevoie de doze suplimentare de motivare pentru a nu abandona obiectivul în fața greutăților care, inevitabil, vor apărea. De asemenea, este important în acest sens să iei cu tine și o oarecare doză de toleranță în ceea ce privește frustrarea. S-ar putea ca la început călătoria să nu fie așa cum ți-ai imaginat-o, să nu reușești să ajungi la destinație sau să te rătăcești pe drum. Permite-ți să greșești. Permite-ți să rămâi la pământ până-ți recapeți răsuflarea și te poți ridica din nou. Permite-ți să înveți din fiecare experiență.

Și nu uita că aceasta nu trebuie să fie o călătorie solitară. Dacă preferi, caută-ți un însoțitor care să pășească alături de tine și care să-ți întindă mâna când poteca va fi prea abruptă. La fel cum folosești o busolă sau un dispozitiv GPS atunci când pornești pe un drum necunoscut, este o idee bună să te lași sfătuit sau sprijinit de un specialist în tehnica sau metoda pe care ai ales-o pentru a pătrunde în eul tău interior.

Ai deja răbdarea, voința și sprijinul. În rucsacul tău mai e loc pentru conştiinţa de sine. Prin aceasta ne referim la capacitatea de a ne autoobserva pentru a identifica, a interpreta, a evalua și a ne modifica manifestările interne și externe. Așa-numita „inteligență emoțională” începe tocmai prin conştiinţa de sine și prin capacitatea de a sintoniza cu toate senzațiile, sentimentele, intențiile și emoțiile care se nasc în interiorul tău, pentru a ajunge să înțelegi modul în care reacționezi și te comporți în fața realității.

Conştiinţa de sine trebuie să fie însoțită de un efort considerabil de a fi sincer în privința a tot ceea ce vezi în interiorul tău. Nu va fi de niciun folos să deslușești misterele emoțiilor tale și ale comportamentului tău dacă nu îndrăznești să le privești drept în față și să recunoști cum îți afectează ele viața. Cu siguranță, de-a lungul călătoriei, vei descoperi lucruri despre personalitatea ta care te vor dezgusta sau îți vor displăcea, dar trebuie să înfrunți întregul proces cu sinceritate și să fii în stare să te autoevaluezi în mod realist. De asemenea, îți garantez că vei fi surprins și în mod plăcut de valori și atitudini pe care nu credeai că le posezi. Vor fi și bune, și rele. Așa că nu uita, de asemenea, să pui în rucsac și o cantitate considerabilă de umor, care să te ajute să treci mai ușor peste pietrele pe care le vei găsi în drum.

Călătoria pe care urmează să o întreprinzi necesită, de asemenea, o bună capacitate de observare atentă și concentrare. Totuși acea privire spre interiorul tău are nevoie de niște ochelari diferiți de cei pe care-i folosești pentru a observa realitatea exterioară. În acest caz, trebuie să înveți să observi în mod diferit, să-ți liniștești mintea cu ajutorul tehnicilor de concentrare, al exercițiilor, al respirației… și să-ți propui să privești dincolo de ceea ce-ți dictează mintea ta analitică și fără să folosești mecanisme de apărare care să-ți boicoteze scopul călătoriei.

Ai încercat vreodată să-ți fixezi privirea asupra unui obiect care nu încetează să se miște? De exemplu, când trenul sosește în gară și încerci să-ți menții privirea pe întreaga scenă în mișcare. Este complicat, nu-i așa? La fel se întâmplă și când vine vorba să-ți observi interiorul. Dacă în mintea ta se îngrămădesc gândurile într-un dute-vino continuu, îți va fi foarte greu să obții concentrarea necesară pentru a-ți fixa pe deplin atenția asupra a ceea ce se află în adâncurile ființei tale. Așa că așterne pe una dintre hărțile de navigare și acest poem sugestiv al lui Pablo Neruda, ca să te ajute să înțelegi nevoia de a acționa mai puțin și de a exista mai mult:

Tăcere

Doar o singură dată pe pământ
să nu vorbim în nicio limbă;
să ne oprim pentru o clipă;
să nu mișcăm brațele atât de mult.
Ar fi un minut parfumat,
fără grabă, fără motoare;
am fi toți împreună
într-o nemișcare instantanee.
Pescarii mării reci
n-ar face rău balenelor,
iar ocnașul
și-ar privi mâinile rănite.
Cei ce pregătesc revoluții verzi,
războaie cu gaze, războaie de foc,
victorii fără supraviețuitori
ar îmbrăca un costum pur
și ar păși împreună cu frații lor
pe la umbră, fără să facă nimic.
Să nu se confunde ceea ce-mi doresc
cu lipsa totală de acțiune:
viața este acțiune,
nu mă interesează moartea.
Dacă n-am putut să fim unanimi
mișcându-ne atât de mult viețile,
poate că a nu face nimic o dată,
poate o mare tăcere va putea
să întrerupă această tristețe,
această neînțelegere permanentă
și această amenințare cu moartea.
Poate pământul ne învăță
când totul pare mort
și apoi totul era viu.
Acum voi număra până la doisprezece
și vei rămâne nemișcat.

Porturi fermecătoare

„Ce mai faci?” Cu siguranță, ai auzit de nenumărate ori această întrebare. O întrebare la care, aproape în mod automat și inconștient, obișnuiești să răspunzi cu un laconic: „Bine… Tu?” Dar ce cuprinde acest „bine”? La ce te referi? Ce iei în considerare? În majoritatea cazurilor, te gândești la sănătatea ta, la relațiile tale familiale, la slujba ta, la situația ta financiară din acel moment… La toate acele lucruri care fac parte din lumea ta exterioară și care, chipurile, te fac să te simți bine.

Schimbă-ți optica. Oprește pentru câteva clipe șirul gândurilor tale, limpezește-ți mintea, privește către interior și întreabă-ți eul cel mai profund: „Ce mai faci?”

Dacă nu ești obișnuit să faci asta, cu siguranță vei auzi numai un torent neîncetat de gânduri însoțite de respectivele emoții. Este ca și cum o ceață deasă și persistentă te-ar împiedica să-ți vezi esența cea mai profundă; ca și cum acele sentimente – la urma urmelor, mintea ta – te-ar poseda complet. Este vorba despre ceea ce se cunoaște ca „minte egotică”, aceea în care există un pronunțat simț al egoului în fiecare amintire, părere, critică, reacție sau emoție.

Astfel o descrie autorul Eckhart Tolle când se referă la minte ca la „un instrument trufaș, dacă este folosită corect. Totuși, dacă este folosită incorect, devine foarte distructivă. Mai concret, nu este vorba că folosești mintea în mod greșit (în general, nu o folosești deloc), ci mai degrabă că ea te folosește pe tine. Aceasta este boala. Crezi că tu ești mintea ta. Aceasta este amăgirea. Instrumentul a pus stăpânire pe tine”.

Mintea ta te amăgește

Dacă observi cu atenție, vei vedea că mintea ta nu se odihnește nici măcar când dormi. Pare că este întotdeauna prezentă, mergând dintr-un loc în altul al realității tale imediate. Acum se află în prezent și la fel de repede se întoarce în trecut sau se năpustește în viitor. Este nonconformistă și-și consumă multă energie pentru a respinge ceea ce există și pentru a încerca să facă schimbări. Este extrem de precaută și se protejează neîncetat, planificând posibile scăpări sau soluții pentru tot felul de situații reale sau fictive. Este hedonistă și îi place să viseze, apropiindu-se de tot ceea ce-i creează plăcere. Este și puțin lașă și nu șovăie să se îndepărteze sau să evite ceea ce-i provoacă teamă sau aversiune. Stabilește continuu legături cu emoțiile și cu trupul, pe care-l afectează sau căruia îi schimbă starea. Și îi este greu să fie holistică, fiindcă nu este în stare să acapareze realitatea în totalitatea ei.

Mecanisme de apărare

Din această perspectivă, nu este de mirare că ne generează confuzie, conflicte, instabilitate și suferință. Cu toate acestea, răspundem: „Bine” atunci când suntem întrebați ce mai facem, convinși că spunem adevărul. Dar ceea ce se întâmplă cu adevărat este faptul că mintea ta te înșală și deformează realitatea pentru a te proteja de anxietatea sau de stresul pe care aceasta ți le provoacă. Și face asta cu ajutorul unei serii de mecanisme de apărare pe care cu toții le utilizăm zilnic, fie în mod conștient, fie inconștient, pentru a face față unui eveniment sau unei situații stresante, în așa fel încât să ne permită să funcționăm normal. Cu siguranță, ai pus deja în practică majoritatea acestor mecanisme psihologice. Iată-le pe cele mai comune:

Interpretarea rațională. Este ceea ce facem cu toții atunci când folosim explicații raționale în încercarea de a justifica anumite atitudini, credințe sau comportamente personale care, altfel, ar fi cenzurabile. De exemplu, când programăm ceasul deșteptător să ne trezească și, atunci când sună, ne autoconvingem că sarcina pe care o avem de realizat nu este atât de importantă și că o putem face și mai târziu.

Reprimarea. În acest caz, mintea are grijă să elimine sau să alunge din conștiință o idee sau un sentiment. De exemplu, acest mecanism apare, de obicei, atunci când îndepărtăm din minte o atitudine personală pe care nu o cunoaște nimeni, dar de care ne este rușine.

Regresia. Apare atunci când persoana în cauză revine la comportamente din trecut ca mod de a rezolva o problemă. Apare, deexemplu, când un copil este gelos din cauza nașterii unui alt frate și începe să facă din nou pipi în pat.

Izolarea. Constă în reducerea gradului de implicare în circumstanțe care pot fi dezamăgitoare. În cazul unei situații conflictuale, sentimentele pe care le provoacă se distanțează de situația însăși. De exemplu, folosesc acest mecanism persoanele care, confruntându-se cu o criză de cuplu, rămân mai mult timp la locul de muncă pentru a nu înfrunta problema.

Proiecția. Apare când îi atribui unei alte persoane un defect moral sau ceva ce ție îți lipsește. În felul acesta, apărarea psihică reușește să elimine aceste conținuturi amenințătoare. Un exemplu simplu apare la persoanele nepunctuale care dau întotdeauna vina pe trafic, pe incidentele din transportul public sau pe alte persoane pentru întârzierile lor.

Negarea. Constă în nerecunoașterea unui aspect dureros al realității prin negarea informațiilor date de simțuri. Este un mecanism de apărare obișnuit la persoanele care au o anumită dependență. De exemplu, negarea unei probleme în ceea ce privește consumul excesiv de tutun sau alcool.

Compensarea. Acest mecanism constă în dezvoltarea capacității pozitive în încercarea de a compensa o deficiență fizică, socială sau intelectuală. De exemplu, persoanele care afișează o atitudine îngâmfată la locul de muncă pentru a ascunde un puternic complex de nesiguranță sau de inferioritate.

Pentru a reuși să pătrundem adânc în eul interior, este esențial să o facem având o atitudine deschisă și absolut sinceră. Mecanismele de apărare există pentru a complica lucrurile și pentru a-ți încețoșa orizontul. Primul pas pentru a depăși problemele este să înveți să recunoști aceste tipare neproductive de răspuns emoțional, să le privești în față și în niciun caz să nu le negi.

Se începe cu dezvoltarea conștiinței în ceea ce privește tot ce simți și referitor la ce anume produce folosirea anumitor mecanisme psihice, precum și prin permiterea ca și celelalte mecanisme să fie conștiente. Pentru asta trebuie să te familiarizezi cu propriile tiparele de gândire, la fel cum faci cu cele ale corpului tău. Nu-i așa că știi ce trebuie să faci sau ce să eviți când răcești sau când te doare capul? Păi la fel ar trebui să acționezi și în fața unei situații complexe sau problematice: cu sinceritate și fără să te autoamăgești.

Navigând prin emoții

Pentru a te adânci în esența ființei tale ai nevoie de disciplină, autostăpânire și o doză consistentă de curaj, ca să pătrunzi în acele locuri pe care nu obișnuiești să le vizitezi. Dar dacă vrei să te cunoști mai bine și să lași în urmă mecanismele de apărare, trebuie să începi prin a-ți cunoaște bine sentimentele și modul în care acestea apar în mintea ta în orice situație sau împrejurare a vieții tale, fie că este din trecut, prezent sau viitor. În calitate de cosmonaut interior, aceste emoții sunt porturile fermecătoare pe care trebuie să înveți să le vizitezi cu oarecare perserevență pentru a-ți înțelege modul de a observa realitatea și astfel să poți îmbunătăți sau transforma anumite comportamente.

Cuvântul „emoție” provine de la termenul emotio, care face referire la stimulul pe care îl induce acțiunea. Psihologii o definesc ca acel sentiment sau acea percepție a elementelor și relațiilor realității sau ca imaginația care se exprimă fizic cu ajutorul unei funcții fiziologice, precum reacții ale feței sau puls cardiac, și include reacții comportamentale precum plânsul, agresivitatea etc.

Pentru a ne ajuta să navigăm prin ele, în 1980, Robert Plutchik a creat Roata Emoțiilor. Conform acestui psiholog american, omul experimentează o serie de emoții și fiecare dintre ele ne ajută să ne adaptăm la solicitările mediului nostru înconjurător, chiar dacă în moduri diferite. Unele dintre aceste emoții sunt:

Bucuria. Este starea minții sau sentimentul de satisfacție, plăcere, bucurie sau fericire în ceea ce privește o anumită calitate a vieții. Mulți o definesc drept cea mai confortabilă stare de spirit prin care poți trece, chiar dacă de obicei este o senzație efemeră și puțin durabilă în timp. Este emoția care ne aduce cea mai multă energie și îndrumare când vine vorba să ne bucurăm din plin de viață și ne motivează să căutăm ceea ce ne produce plăcere.

Încrederea. Este credința că vei fi în stare și vei dori să acționezi în mod adecvat într-o anumită situație sau circumstanță. Această emoție apare în interiorul nostru și trebuie dezvoltată la nivel individual, cu toate că tendința este să se aștepte ca aceasta să vină din exterior, prin acceptarea celorlalți.

Frica. Este unul dintre locurile pe care ne este cel mai greu să le vizităm în călătoriile noastre prin eul interior. Este o destinație care produce anxietate, îndoială, neliniște și tot felul de senzații negative și neplăcute. În vremurile noastre, această emoție primară neplăcută, provocată de perceperea unui pericol real sau presupus, este destul de frecventă. În momentul în care trebuie să înfrunți pericolul, te poate ajuta acceptarea faptului că frica există, că este ceva real și normal care, într-un fel sau altul, afectează toate persoanele; îi poți reduce impactul relativizându-i importanța și modul în care îți influențează viața, îl poți privi în ochi și poți trasa un plan de acțiune; poți să-ți asumi faptul că toți avem suficientă putere pentru a înfrunta temerile care ne pândesc și să nu permiți ca frica să te paralizeze; și poți să ceri ajutor: să apelezi la prieteni, rude, colegi sau specialiști și să le explici ce ți se întâmplă.

Tristețea. Este emoția contrară bucuriei și, prin urmare, una dintre cele pe care ne dorim cel mai puțin să le trăim. Caracterizată printr-o stare de spirit deprimantă, tristețea ne cuprinde de obicei când propriile așteptări nu se văd îndeplinite sau când circumstanțele vieții sunt mai degrabă dureroase decât vesele. Împreună cu frica și furia, constituie prima linie de apărare afectivă împotriva amenințărilor exterioare. Această emoție poate afecta în mod considerabil procesele gândirii și poate provoca izolare. Când este mai intensă, adoptă forma depresiei.

O privire asupra conștiinței

Conștiința este o funcție elementară care determină capacitatea ta de a crea legături cu mediul înconjurător și cu tine însuți. Cu ajutorul ei percepi tot ce se întâmplă atât în exterior, cât și în interior. O conștiință care poate trece prin diferite stări. În fiecare dintre aceste stări au loc o serie de procese mintale caracteristice, nivele de gândire și grade de evoluție interioară. Aceste grade diferite de conștiință sunt de obicei însoțite de conținuturi mintale, precum sentimente, atitudini, dorințe, prejudecăți, opinii etc. Stări ce nu sunt exclusiv ale persoanelor, așa cum crede multă lume. Și animalele experimentează multe dintre aceste procese, deși conștiința lor este mai perceptivă și le ajută să facă față unor situații pe care noi, oamenii, nu suntem în stare să le rezolvăm.

Acesta este, de exemplu, cazul veverițelor. Aceste animale mici pot să ascundă semințe pentru iarnă în sute de locuri diferite și să-și amintească la momentul potrivit unde le-au pus. La rândul ei, o oaie este în stare să recunoască trăsăturile faciale a 50 de exemplare din turma ei.

În schimb, conștiința omului este reflexivă și se exercită din propria cunoaștere și din a celorlalți.

De-a lungul istoriei, curente filosofice, religioase, științifice și școli de psihologie au studiat aprofundat conștiința. Una dintre originile cunoașterii sale se află în tradiția filosofico-psihologică a Upanișadelor, a Vedelor, a taoismului și a budismului. În acest sens, Orientul a fost întotdeauna cu un pas înainte în ceea ce privește cunoașterea și aprofundarea conștiinței și a diferitelor ei stări. Abordarea conștiinței este legată de ideea de inițiere, înțeleasă ca o cucerire progresivă a stărilor de conștiință din ce în ce mai avansate. De exemplu, tradiția hindusă face legătura dintre aceste stări și diferitele centre energetice situate de-a lungul axei majore a corpului, unde conștiința poate rămâne fixată. La rândul său, budismul distinge două tipuri de conștiință: conștiința personală, cu caracter genetic, și conștiința cosmică, alcătuită din conștiința preistorică, cea a somnului și conștiința pură, care apar în timpul practicii zazen.

Pe măsură ce se pătrunde mai adânc în autocunoașterea conștiinței, se experimentează o serie de stări interioare pe care anumiți autori, ca de exemplu García-Bermejo, le clasifică astfel: trăire estetică, trăire emoțională, regrese conștiente, vise conștiente, halucinații, iluzii perceptive, telepatie, clarviziune, claraudiţie, iluminare intelectuală, intuiție transcendentală, iluminare mistică, seducție, yoga naturală, meditație islamică Fana, meditație dhikr sufi, experiență climax, levitație, dedublare fizico-spațială, trăire transpersonală, stare de grație, yoga unității, asceză, conștiință cosmică, meditație transcendentală a unității, extaz creștin, supraconștiință, samadhi vedico-hinduistă, satori budistă zen, nirvana și divinizare deplină.

O stare de conștiință modificată este o schimbare a acesteia cu ajutorul diferitelor tehnici și metode prin care se transformă percepțiile subiectului (interiorul) referitoare la lumea sa (exteriorul) și la relațiile dintre ambele instanțe, acestea putând ajunge să se dizolve într-o experiență lipsită de interior și exterior.

Turistul interior este un manual exhaustiv care include principalele metode de inducție pentru modificarea conștiinței. O modificare ce, după părerea lui Stanislav Grof, părinte al psihologiei transpersonale, „este pentru psihologie ceea ce microscopul este pentru biologie sau telescopul pentru astronomie”. Adică o schimbare interesantă ce permite ființei umane să pătrundă direct în regiunile cele mai ascunse ale minții în căutare de răspunsuri, idee pe care Hermann Hesse o exprimă în opera sa Siddhartha:

Siddhartha începuse să întrețină în el nemulțumirea. Începuse să simtă că nici dragostea tatălui său, nici iubirea mamei sale și nici afecțiunea prietenului său nu­l vor face fericit mereu, că ele nu­l vor potoli, nu­l vor sătura, nu­i vor fi îndestulătoare. Începuse să­și dea seama că preacinstitul său tată și ceilalți învățători ai săi, împreună cu înțelepții brahmani, îi împărtășiseră deja tot ceea ce știau ei mai mult și mai bine, că­și vărsaseră preaplinul în urciorul său însetat, dar iată, urciorul nu se umpluse, spiritul îi era cuprins de nemulțumire, sufletul nu i se liniștise, inima nu­i fusese potolită.

Nimic nu era mai presus de jertfiri și de invocarea zeilor – dar oare asta să fi fost totul? Și care va fi fiind adevărul în privința zeilor? Nu erau zeii cumva niște creaturi plămădite la fel ca mine și ca tine, supuse timpului, deșarte? Era, așadar, bine, era oare just să aduci jertfe zeilor? . . . Cui altcuiva se cuvenea să­i aduci jertfe, cui altcuiva se cuvenea să­i exprimi toată admirația, dacă nu Lui, Unicului, lui Atman? Și unde putea fi găsit Atman, unde sălășluia El, unde îi bătea eterna inimă, unde altundeva dacă nu în propriul nostru eu, în străfundurile acestuia, în indestructibilul pe care fiecare îl poartă în sine însuși? Dar, iarăși, unde sălășluia acest eu, unde erau aceste străfunduri și unde lucrul cel mai de pe urmă? Căci acesta nu era, după cum propovăduiau înțelepții înțelepților, nici carne, nici mădular, nu era nici gândire, nici conștiință. Unde, așadar, unde sălășluia? Există oare o altă cale, pe care merită să o cauți, în afară de aceea de a pătrunde până la propriul eu, până la mine însumi, până la Atman?

De-a lungul istoriei, tradițiile spirituale din întreaga lume s-au adâncit în această călătorie interioară, în această renaștere a conștiinței dincolo de planul pur personal, pentru a putea înțelege eul profund. Dincolo de conștiința comună, care se agață cu încăpățânare de lucrurile pe care le poate percepe cu ajutorul celor cinci simțuri, dincolo de lumea multidimensională a experiențelor noastre contemplative sau de ceea ce budismul denumește „adevărul relativ condus de eul interior”, există adevărul absolut, un drum rezervat acelor persoane care-l tranzitează în călătoria lor spre autocunoaștere, convinse că toate răspunsurile se află în interiorul lor.

Ești pregătit de plecare?

Începe călătoria. Totul este gata: bagajul pus la punct, destinația și toate acele porturi pe care vrem să le vizităm sunt marcate pe hartă. Tot ce mai rămâne de aflat este cum vrei să ajungi până acolo, ce mijloc (sau mijloace) vei folosi pentru a porni în această plimbare prin eul interior.

Fiind dispus să traversezi coordonatele spațio-temporale pentru a face puțin turism prin conștiința ta și prin emoțiile tale, este important să alegi bine vehiculul, tehnica și metoda sau sistemul care ți se par mai eficiente, mai comode și, de ce nu, mai distractive. S-ar putea să fii deja un cosmonaut interior experimentat și să cauți experiențe noi și diferite sau s-ar putea ca de-abia acum să te fi inițiat ca autoexplorator în căutare de răspunsuri pentru dezvoltarea ta personală. În orice caz, cu adevărat important este tot ce vei experimenta, trăi și învăța de-a lungul drumului pe care urmează să-l parcurgi.

Cunoști deja destinația. Urcă la bord și lasă-te dus de curent.

Despre Allan Percy

Allan Percy este expert în coaching și în tehnici de îndrumare personală. Actualmente lucrează în calitate de consultant editorial în domeniul formării și dezvoltării umane. Călătorește în toată lumea în căutarea unor noi surse de inspirație pentru cărțile sale. Traduse în numeroase limbi, volumele sale sunt un elogiu lucid adus libertății noastre de a fi în lumea contemporană: Conexiunea cu fericirea (2007), Nietzsche pentru stresați (2009), Oscar Wilde pentru blazați (2011), Kafka pentru deprimați (2012), Scafandrul optimistului (2013).