Ultima oprire, Rusia este un roman subţirel, scris de o prozatoare din Rusia, tânără şi foarte apreciată, Natalia Kliuceariova. Este primul ei roman, înainte publicând poeme şi proză scurtă. Faptul că a scris proză scurtă se simte, pentru că fiecare capitol al cărţii are unitate în sine, ba chiar ai fi tentat să spui că miza mai mare ar fi pe independenţa fiecărui text-capitol, decât pe modul în care comunică între ele. Nu spun că nu se leagă, ci doar că nu intră în genul de relaţie foarte cursivă, foarte liniară cu care lucrează romanul, în versiunea lui mai aşezată.

Cartea se construieşte în jurul lui Nikita, un tânăr cu care facem cunoştinţă într-un tren şi despre care aflăm în scurt timp că cutreieră gările şi sare din personal în personal, tăind Rusia, de la un capăt la altul. Sigur, la întrebarea „de ce“ răspunde cartea, prin ceea ce dezvăluie despre trecutul lui Nikita şi despre lumea în care s-a mişcat.

Nikita e un tânăr ale cărui amintiri gravitează în proporţie decisivă în jurul unei fete, Iasia, care nu mai face parte din prezentul său. Este o tipă nonconformistă, o rebelă care-şi frânge aripile, dar înainte să facă asta, trăieşte cu Nikita un vârtej de relaţie, în care intră toate descoperirile din anii studenţiei. Atunci, fericirea părea că are tot timpul din lume şi un oraş de film prin care să alerge cu sufletul la gură – Sankt Petersburg:

Fericirea erau sărutările de pe Podul Săruturilor. Mormolocii din Moika cea tulbure. Fericirea fura din prăvălioare pâinea fără gust a Petersburgului şi îl şterpelea pe Brodski în copertă broşată. Fericirea bea chefir într-o băltoacă din faţa catedralei Sfântul Isaac, cu capul dat pe spate, ca un gornist de pionieri. Acestea erau lucrurile pe care fericirea de la nouăsprezece ani le lăsase în amintire ca pe o muzică haotică.

Există un moment de criză, un prag care-l smulge pe Nikita de pe propria orbită şi îl trimite să vadă, ascultînd poveştile celor pe care îi întâlneşte, cum e făcută lumea în care se trezeşte. Cunoaşte fel de fel de oameni: o femeie cu un băieţel, care vinde şosete de lînă în tren, sărăcită şi ea, ca un întreg sat ajuns fantomă după închiderea unei mine. O bătrînă, Taisia Iosifovna, care se speteşte muncind în scara unui bloc. Un grup de pensionari protestatari pe care îi agresează jandarmii. Un transsexual care face trotuarul şi care va ajunge să coabiteze, în bună pace, cu un preot foarte tolerant, părintele Andrei. Un anarhist care-l traduce pe Slavoj Žižek, dar acceptă să facă parte din poliţia secretă a URSS, numai să nu fie trimis în Cecenia. Sunt personaje cu identitate, prinse realist din puţine detalii,  numai că interacţiunea dintre ele, pe parcursul romanului,  e destul de subţire.  Ele se prind pur şi simplu în pînza prin care orbecăie Nikita, fără să intre propriu zis în relaţii solide, unele cu altele.

Finalul cărţii aduce o ruptură de ritm. După o confruntare cu jandarmii care ţin morţiş să le închidă gura pensionarilor sindicalişti, Nikita intră într-un soi de comă, punct în care acţiunea cărţii  alunecă pe un plan fantastic, sau cel puţin într-un registru halucinatoriu.

Se fac multe referinţe la literatura rusă, unele direct, altele prin scene care invocă universul obsesional al unor autori cult (Bulgakov, Dostoievski  sau Mamleev, de exemplu) şi se amalgamează fel de fel de referinţe la rusitate, aşa cum s-a sedimentat ea în memoria şi în imaginarul popular. Revoluţia, iminenţa unei revoluţii este şi punctul final al acestui şir de „opriri“, concrete şi simbolice, de-a lungul gărilor şi printr-un întreg şir de valori care compun mozaicul identitar al unei Rusii cercetate şi, în acelaşi timp, imaginate de Nikita.

Ultima oprire, Rusia, este un roman mai degrabă fragmentar, cu umor, cu nostalgii şi tristeţi de tinereţe, cu ceva substrat social şi cu o problematică care vizează, până la urmă, ieşirea din propriul set de probleme şi raportarea la ceva la mai amplu decât propria individualitate, (fie ea chiar în criză).

Fiind şi un roman de debut, nu e deloc rău, chiar dacă  punctele de sudură, care ar trebui să lege episoadele unele de altele, sunt cam firave, oricât de asumat ar fi experimentul. Poate şi din cauza asta, imaginea de ansamblu – atât a relaţiilor dintre personaje (inclusiv dintre Iasia şi Nikita), cât şi la un plan macro – e uşor înceţoşată.

E o carte foarte potrivită pentru cine e interesat de literatura rusă de acum, dar şi pentru cei care se simt afini mai mult cu ideea de experiment, de cât cu regulile stricte ale prozei. Romanul a fost tradus de Antoaneta Olteanu, la Editura Allfa, în colecţia Strada Ficţiunii.

Cartea Ultima oprire, Rusia de poate fi comandată de pe librăria Cărturești de aiciDacă introduceți codul Bookaholic la finalizarea oricărei comenzi, aveți reducere 15%. Detalii despre promoție aici

bookaholic sustinut de carturesti stripe-01

Alina Purcaru

critic literar, redactor Observator Cultural, fost redactor Cotidianul, colaborator Dilema Veche, co-autor al romanului colectiv Rubik


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *