Pe când Chaplin era un vagabond tinerel fără o para chioară în buzunar și lipăia în căutare de lucru prin San Francisco, a intrat la o ghicitoare, pe masa căreia și-a lăsat ultimul mărunțiș. Ea i-a prezis că va avea bani cu carul și noroc cu ghiotura, iar Chaplin s-a enervat că își bate joc de el pe față și și-a luat tălpășița, nu înainte de a auzi ultimele ei vorbe: O să mori într-o seară de Crăciun, la 82 de ani.
Când începe povestea asta, e seara de Crăciun, iar Chaplin are 82 de ani. Pe fotoliul din birou, în fața lui, stă și-l așteaptă moartea. Fostul ștrengar și farsor, deși cam țeapăn de șale și cu încheieturile șubrede, face un pact cu Doamna cu Coasa: dacă reușește să o facă să râdă, ea îi mai acordă încă un an de viață, pentru a fi alături de fiul său cel mic, Christopher, în vârstă de doar 9 ani.
Și aceasta e premisa autobiografiei lui Chaplin, scrisă de italianul Fabio Stassi. Timp de 6 Crăciunuri Chaplin scoate din pălărie gagurile lui învechite, care n-ar mai face pe nimeni să râdă, și reușește să o facă pe bătrâna Moarte să chicotească, zdrăngănindu-și oasele.
Între aceste probe de viață și de moarte Chaplin scrie. Scrie scrisori autobiografice fiului său Christopher, pe care nu va apuca să-l vadă crescând mare. Îi povestește cum era viața în mahalalele Londrei, cum a rămas de mic orfan, părinții lui locuind prin alte părți – tatăl în cârciumă și mama la casa de nebuni, cum a lucrat ca băiat de toate la circuri, cum a început să joace prin trupe de actori ambulanți și cum, la 19 ani, a trecut oceanul spre oribila, fascinanta Americă. Acolo a făcut de toate, a fost antrenor de box, a împăiat animale în atelierul unui taxidermist, a cules cărți într-o tipografie, a fost geamgiu, lumânărar…
Nimic prea îndelungat, căci pe Chaplin îl ardeau mereu călcâiele, vagabond în suflet și-n simțiri. Norocul cel mare de care vorbea ghicitoarea îl lovește destul de curând, sub forma invenției secolului...
Zarmo îl asculta, aruncând în aer trei mingiuțe colorate.
E cinematograful, dragul meu Marceline.
Mda, cinematograful ne va trimite pe toți acasă, ai să vezi. Cine se va mai duce la circ sau teatru să vadă cum se mișcă un mim sau o paiață?
Povestea scrisă de Stassi, care l-a studiat mult pe Chaplin, e fictivă, deși inspirată din plin din viața lui Charlot, din interviurile și din filmele sale. E o biografie romanțată, afectuoasă și nostalgică, ocupându-se de viața vagabondului înainte de a ajunge legendarul The Tramp.
Stassi nu scrie rău, dar mărturisesc că i-am trecut cu vederea multe păcate (printre care intermezzourile dintre capitole, reprezentând întâlnirile cu Moartea, mânuite cu o stângăcie nedemnă nici de cel mai artritic păpușar) pentru că vorbea cu vocea lui Chaplin. Pielea personajului e un costum care nu-i vine tocmai bine, e cam larg pe la încheieturi și lasă să se întrevadă pe sub el prea des biograful, care face însă o treabă frumoasă.
Ultimul dans al lui Charlot (Polirom, 2013, 25 de lei) e o cărticică melancolică și nostimă, cu un pic de slapstick și cu un pic de dramă, o lectură ușoară și plăcută, care o să vă facă, imediat ce veți întoarce ultima filă, să răscoliți videoteca după filmele lui Chaplin.
foto: Chaplin în 1916 la începutul carierei cinematografice, fotograf necunoscut.
