Nu știm dacă Vonnegut și-a propus să facă din A Man Without a Country (subintitulat A Memoir of Life in George W. Bush’s America, păcat că editorul român a ales să omită acest detaliu, altfel, destul de important) testamentul său literar. Citindu-i cărțile anterioare și remarcând umorul foarte special, care a devenit un fel de marcă înregistrată Vonnegut, cred că mai curând nu. Nu era genul sentimental – cel puțin, nu în sensul clasic al cuvântului – și nici nu agrea clișeele decât, cel mult, ca ținte în care să-și arunce bine ticluitele sale săgeți ironice. Un om fără de țară a apărut în 2005, când marele prozator american avea 82 de ani, cu doi ani înainte ca el să se mute într-o lume (cu siguranță) mai bună; în 2008, a fost tradusă și în limba română, la Editura Rao, editorul păstrând – din fericire! – desenele originale semnate de autor.
Așa cum ne anunță subtitlul, volumul este un fel de „memoir of life” (gen aflat la granița dintre un text autobiografic și o formă de eseu lejer), o colecție de panseuri politice, sociale, culturale, formulate cu nerv și atitudine din mijlocul unei Americi aflată sub guvernarea George W. Bush. Cum era de așteptat, dacă i-am citit romanele, Vonnegut are poziții radical anti-Bush și, în general, anti- politica invazionist-imperialistă exercitată de America zilelor noastre (și nu numai, aș zice). El demască, și o face cu un umor crud, inconfundabil, o Americă lipsită de valorile umaniste, rapace, capabilă de „crime atroce ca să pună mâna pe rămășițele a ceea ce ne-a generat această dependență” (de combustibili fosili, n.m.,F.P.). Demască, la modul general, o umanitate sălbăticită ce risipește, zi de zi, resursele unei planete deja obosite. Ca să-i putem înțelege integral mesajul (mesaj formulat și în romanele sale, Abatorul cinci, Cutremur de timp sau Fii binecuvântat, domnule Rosewater), scriitorul își dezvăluie metoda din primele pagini: „Când fac (sic!) umor, încerc să nu jignesc. Consider că prea puține glume făcute de mine s-au dovedit de prost gust. (…) Umorul este o reacție aproape fiziologică în fața fricii”. De aceea, umorul e calea potrivită de a spune lucrurilor pe nume. Fără jumătăți de măsură.
Autodeclarat socialist, Vonnegut propune, în cartea de față, o întreagă filosofie de viață (fie ea politică, literară sau de alt fel): „Viața este ceva cu care nu trebuie să tratezi nici măcar un animal”. Și încă o formulare sentențioasă: „Nu există nici un motiv pentru ca binele să nu poată învinge răul, cu condiția ca îngerii să se organizeze la fel de bine cum o face mafia”. Scriitorul are umor, dar nu este un cinic, umorul lui e amar, dar nu otrăvitor și, deși pune la zid America ipocrită, care pozează în salvatoarea lumii, crede într-o Americă bună, o Americă ideală (și, deloc întâmplător, recomandă ca lectură fundamentală Despre democrație în America a lui Alexis de Tocqueville). Iată acea Americă:„Așadar, America pe care o iubesc încă există, chiar dacă ea nu-și mai află locul la Casa Albă, Curtea Supremă, Senat, Camera Reprezentanților sau mass-media. America pe care o iubesc încă există la pupitrul bibliotecilor noastre publice”. America bibliotecilor se opune Americii brutale, conduse de PP (persoane psihopate) „care, în prezent, fac întreaga țară și multe alte părți ale planetei să o ia razna”. Progresul e, și el, amendat, „fiindcă noi ar trebui să realizăm devenirea, nu un dobitoc de computer, care ne fură viitorul, devenirea”. Și, mai departe, un fragment care sună, astăzi, mai mult decât providențial: „Comunitățile electronice nu construiesc nimic. Nu te alegi cu nimic. Suntem niște animale dansatoare. Și cât de frumos este să te ridici în picioare și să te apuci de făcut ceva! Ne aflăm pe pământ ca să luăm totul în glumă. Nu dați crezare celor care vă spun altceva”.
Ruminațiile pesimiste ale lui Vonnegut – fiindcă, în fond, el face portretul unei Americi (și al unei lumi) în colaps – sunt, întotdeauna, flancate de o ironie, uneori subtilă, pour les connaiseurs, alteori, zdrobitoare, ca aici: „Vorbind despre declanșarea războiului, știți de ce cred eu că George W. Bush este atât de supărat pe arabi? Aceștia ne-au adus algebra. Și, de asemenea, numerele pe care le folosim, inclusiv un simbol pentru nimic, pe care europenii nu-l avuseseră până atunci. Îi credeți proști pe arabi? Încercați să faceți o împărțire cu multe zecimale folosind numerele romane”.
Sigur că, la mare distanță față de perioada de glorie Bush Jr., luările de poziție ale lui Vonnegut nu promit mari revelații, nu spun lucruri neștiute: Bush era un alcoolic notoriu, convertit brusc, războiul din Irak e altceva decât o intervenție pentru pacea lumii, America intervine în politicile interne ale statelor pentru interese economice, isteria tehnologică dăunează, în fond, ființei umane etc. Faptul că formulează public aceste lucruri și o face cu atâta fervoare (textele din carte apar, inițial, în presă), chiar și în convenția asta umoristică, pare ușor neobișnuit. Deși cartea e un deliciu, fiindcă se folosește de farmecul și ironia mușcătoare care fac din Vonnegut prozatorul pe care îl știm și îl iubim, militantismul ei o face, pe alocuri, ușor obositoare. Și mesajul pe care-l transmite – un mesaj puternic, explicit, esențialmente umanist – e mult mai puțin eficient decât în opera lui de ficțiune. Cred că singura formă de angajare politică și socială a unui scriitor ar trebui să fie ambiția de a scrie bine și foarte bine, fiindcă aceea e vocea lui cea mai puternică, cea mai autentică. Restul e jurnalism, fie el semnat și de cineva ca Vonnegut.
