Un alt interbelic rămas în umbra personajelor-vedetă ca Eliade, Cioran, Camil Petrescu, Octav Şuluţiu s-a afirmat mai mult pentru critica sa (a făcut parte din Gruparea Criticilor Literari Români, alături de Mihail Sebastian, Pompiliu Constantinescu, Şerban Cioculescu, Vladimir Streinu, Ion Biberi), dar a fost şi un prozator care a mers pe linia confesiunii pe care o practicau scriitori precum Max Blecher sau Mihail Sebastian. Cartea sa cea mai cunoscută, Ambigen, construită pe structura unei confesiuni ce are ca scop explorarea celor mai ascunse trăiri, a slăbiciunilor, a iubirilor imposibile, a modului său extreme de interiorozat de a se raporta la lume, respectă un primat care devenise practic obsesiv pentru generaţia sa, acela al autenticităţii, al denudării dureroase, dar sincere a eului.

Ca şi Max Blecher sau Mihail Sebastian, Octav Şuluţiu nu se teme să exploreze cele mai întunecate colţuri ale conştiinţei sale, recunoscându-şi defectele şi incapacitatea de a rezona cu exteriorul aşa cum o fac majoritatea oamenilor. Personajul-narator din Ambigen recunoaşte fără ocolişuri, în privinţa relaţiilor amoroase, că „mi-e frică de suferinţă, de complicaţii. Vreau o iubire calmă, fără zbuciumări”. Evident, aceste dorinţe nu se concretizează în comportamentul său faţă de femei: deşi iubea nebuneşte o femeie, o făcea să sufere, tocmai pentru a-i atrage atenţia asupra lui; pe o alta, de 17 ani, a iubit-o „doar cu ochii”, ca un paj pe stăpâna sa. Şi, cum motivul prostituatei apare frecvent în literatura interbelicilor, nu îl omite nici Şuluţiu: personajul său este iubit cu pasiune de o prostituată.

Necesitatea de a face ceva, orice, îi provoacă, paradoxal, stări contrare ideii de acţiune:

De câte ori am ceva de făcut, mă cuprinde o paralizie progresivă. […] sunt invadat de o sfârşeală a muşchilor, de o emoţie caldă şi de nelinişte. Aş vrea să fi şi terminat acţiunea în acel moment. […] De la ivirea perspectivei acţiunii şi până la începerea ei, trăiesc într-o perpetuă amorţire şi dezamorţire sufletească”

În mod evident, incapacitatea de acţiune nu îi lasă nici o şansă nici în dragoste, căci energia unei mari pasiuni îi lipseşte. „Suflet incapabil de iubire, incapabil de adoraţie, incapabil de generozitate.” În ciuda recunoaşterii acestor stări, nu poate să facă nimic pentru a se depăşi. Dimpotrivă, gândul morţii i se pare salvator. Sinuciderea – din nou o idee frecvent dezvoltată de interbelici – nu este însă o soluţie pentru personajul lui Şuluţiu: „Erau momente în adolescenţă când credeam că o să mă sinucid, atât de mult mă uram, mă detestam. Ei nu! Ca să te sinucizi trebuie să fii un om. Şi eu n-am fost oricând decât o caricatură”. Dar certitudinea odihnei pe care i-o poate oferi moarte îi rămâne ca un gând călăuzitor.

Nota predominantă a acestei confesiuni, ce transpare aproape din orice notaţie, este cea dezgustului de sine, pornind de la trăsăturile fizice până la defectele, mai mari sau mici, interioare. Se consideră urât, de-a dreptul hidos, căci trăsăturile sale sunt asimetrice, sculptate nereuşit şi nici măcar nu îi definesc masculinitatea: atunci când se bărbiereşte, are impresia că seamănă cu un androgin. În plus, aceste defecte fizice nu sunt contrabalansate de o personalitate puternică, de calităţi precum îndrăzneala. Atât de dezgustat este de propria persoană, încât şi-ar dori să se poată dedubla pentru ca celălalt „eu” să-l poată dispreţui.

Acest personaj nu putea fi altfel decât un mizantrop:

Urăsc mulţimea cu pasiunea primitivului, a trogloditului refugiat dintr-o societate pe care o reprobă şi care l-a repudiat. Totuşi, nu pot jigni pe nimeni. Nu pot provoca nici o supărare, cât de mică, nici unui copil.”

Permanent chinuit de sentimente contrarii, personajul lui Şuluţiu nu se poate resemna în starea de non-acţiune, tânjind mereu după o trăire intensă, astfel că, aşa cum mai întâlnim şi la Blecher, apare dorinţa de a se integra în natură, singura capabilă să îi ofere intensitatea trăirii adevărate: „Să fiu un  pom cuminte şi bun, frate cu pădurea. Să nu gândesc, ci doar să simt”.

O lectură plăcută, poate nu chiar neaşteptată, căci stilul este recognoscibil din scrierile mai cunoscute ale epocii, Ambigen este un roman ideal pentru cei cărora le place interbelicul şi care vor să descopere şi ce se ascunde dincolo de mainstream.

 

Octav Şuluţiu, Ambigen, Editura Jurnalul literar, 1992

 

critic literar și de teatru, asistent de regie, doctorand studii culturale, redactor Observator Cultural


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *