„Împărăția pământului” – publicat în original în 2010, tradus în România la editura Pandora M în 2018 – nu este primul scris de Hoda Barakat. Autoarea libaneză, născută în 1952, scrisese deja „Piatra râsului” (traducere liberă după „The Stone of Laughter” – 1990), „Discipolii pasiunii” (idem după „Disciples of Passion” – 1999), „Cârmaciul apelor” (idem după „The Tiller of Waters” – 2001) și „Stăpânul meu, dragostea mea” (idem după „Mon maitre, mon amour” – 2007*).
Crescută într-o comunitate de creștini maroniți dintr-un orășel din Liban și educată la o școală condusă de călugărițe catolice, s-a mutat la Beirut pentru a studia literatura franceză la universitate. Și-a început studiile doctorale la Paris, însă le-a întrerupt și a decis să se întoarcă acasă la izbucnirea războiului civil. În acea perioadă (1975-1990), a fost profesoară, traducătoare și jurnalistă. A revenit în capitala Franței în 1999 și locuiește acolo și în prezent, însă nu a uitat nicio clipă ororile prin care a trecut și abordează, în aproape fiecare roman al său, traumele pricinuite de acea conflagrație; cu excepția „Împărăției pământului”, unde acțiunea se oprește chiar înainte de izbucnirea conflictului și în care autoarea mărturisește că a încercat să explice o parte dintre motivele care au dus la acesta.
Curiozitatea mea cu privire la limba și cultura arabă spera să fie satisfăcută de această întâlnire detașată și cu o aură de firesc rar întâlnită în discuțiile mele cu scriitorii. Mai mult decât atât, am descoperit o interlocutoare deschisă, pentru care niciun subiect nu este inabordabil, care degajă căldură și înțelepciune și cu care aș fi continuat discuția la nesfârșit.
Mărturisesc că voi profita de întâlnirea noastră pentru a-mi satisface câteva curiozități legate de tipicul limbii arabe în care este scris „Împărăția pământului”. Am înțeles că ar exista artificii lexicale, care v-au ajutat să cizelați caracterul comunității și al personajelor descrise.
Am ales să scriu într-o limbă arabă care nu este convențională, fiindcă aveam nevoie de asta. Cred că modernizarea unei limbi se face prin intermediul literaturii. Instituțiile își aduc și ele contribuția, însă scriitorii sunt principalii artizani. Araba este o limbă plină de eleganță, perfectă, pe care o respect enorm; însă nu este o limbă sacră, așa că pot „strica” tot ce vreau, pot „impune” un vocabular.
Îmi puteți da un exemplu concret?
În primul capitol al „Împărăției pământului” apare un bărbat care moare în timpul unei furtuni de zăpadă cumplite. Am împrumutat elemente lexicale din limba vorbită a regiunilor muntoase din Liban, care nu se regăsesc în limba arabă clasică, unde, evident, nu avem termeni pentru „zăpadă”. Aveam nevoie de aceste cuvinte pentru a construi o scenă epică, desprinsă din tragediile grecești. Mi-am permis multe libertăți.
Ați transpus mai degrabă cultura libaneză pe hârtie, și nu doar particularitățile lingvistice.
Așa este. Un cititor de limbă arabă care nu este libanez va întâmpina dificultăți în lectură, însă nu va fi deranjat, ci va învăța și va medita alături de mine, ajungând la concluzia că limba arabă poate suporta multe șocuri.
Și fiindcă am început atipic, îmi permit să întreb: cum ați început să scrieți?
Lucrurile acestea încep din școală. Eu am fost educată de călugărițe catolice, dar am avut norocul că pe atunci sistemul educațional era mult mai libertarian. Eram o copilă înnebunită după lectură, încât aproape o îngrijoram pe mama! Păream să sufăr de o angoasă, de o curiozitate teribilă, și eram mereu pierdută într-o multitudine de lumi, care mă înconjurau. Totodată, mi-a fost multă vreme teamă să public. Situația s-a schimbat drastic odată cu izbucnirea războiului civil din Liban. Atunci, nu am mai simțit nevoia de a le vorbi celor din jur, ci doar de a-mi vorbi mie însămi.
Războiul civil este în continuare un subiect abordat?
Violența extremă reprezentată de războiul civil m-a făcut să comunic cu lumea exterioară pe alte fundamente. Mijloacele de comunicare din timp de pace nu mai funcționau. Aveam foarte multe întrebări și niciun răspuns. De exemplu, când îți petreci copilăria cu un verișor, iar familiile voastre sunt foarte apropiate, apoi deveniți adulți și descoperi că a devenit torționar sau asasin, chiar dacă pentru a apăra comunitatea; când ai copii și nu știi cum să îi aperi, fiindcă nu mai ai parte de susținerea comunității… războiul civil face ca lumea să nu mai fie la fel.
Vorbim, mai degrabă, despre un șoc individual sau despre unul politic și social?
Ambele, în egală măsură. Eu am resimțit totul la nivel personal, fiindcă nu mai eram de acord cu comunitatea mea și cu niciun partid politic. Pentru mine, rămăsese doar literatura: citeam și începusem să simt nevoia acută de a scrie. Așa că am creat personaje pe care le-am trimis în lume ca să pună întrebări.
Că veni vorba despre personaje, mă voi referi la un roman încă netradus în România – și sper să se întâmple asta cât de curând –, un personaj homosexual. Bănuiesc că a fost un șoc pentru lumea arabă. Cum de l-ați ales?
Da, este vorba despre primul meu roman. Personajul este diferit de majoritatea celor similare din literatură: nu este condamnat, nici blamat, ci există fiindcă, în raportul meu personal dintre feminitate și masculinitate, reprezenta cel mai bine legătura mea cu lumea. Totuși, când personajul cu pricina decide să devină „bărbat” și să lupte, abia atunci își pierde morala și eu ajung să îl condamn. Am procedat invers decât de obicei. Odată ce el a decis să-și schimbe natura, a greșit; eu, ca scriitoare, nu l-am mai suportat și nu mi-a mai fost drag, fiindcă a plecat la război. L-am „părăsit”.
„Împărăția pământului”, pe de altă parte, are drept protagonistă întreaga comunitate.
Și nu mai este vorba despre războiul civil, ci despre unele fapte care au dus la izbucnirea lui. Întregul roman este, de fapt, povestea vocii. Structura sa se țese în jurul unei voci remarcabile.
Și întâlnim personaje feminine puternice și personaje masculine mai… slabe.
Femeile sunt puternice inclusiv prin absența lor, pentru că le creionez în felul meu propriu, fără a le martiriza. Eu privesc raportul dintre masculinitate și feminitate de manieră foarte complexă. De la al doilea roman, am început să adopt aceste jocuri de oglinzi, căci, pentru mine, literatura nu este o simplă relatare a unor fapte obișnuite; asta m-ar plictisi îngrozitor! Descopăr totul împreună cu personajele mele. „Împărăția pământului” nu vorbește despre un concept și nu am o idee pe care să vreau să o promovez sau să o apăr. Este o aventură reală și totuși mai interesantă decât realitatea.
Dar există și elemente reale, fiindcă, dacă nu mă înșel, v-ați născut în sânul acelei comunități?
Este pentru prima dată când plasez o acțiune în regiunea în care am crescut și susțin ideea că, odată ce o comunitate ajunge să consume inima identității naționale, lucrurile se termină prost. Nu se obțin nici independența, nici eliberarea. Indiferent dacă este vorba despre o comunitate laică sau religioasă, viitorul nu sună bine. Nu există o cale de scăpare, de ieșire din impas.
Aspectul religios al comunității este, de altfel, fascinant. Nu aveam nici cea mai mică idee despre existența unei regiuni catolice în mijlocul lumii arabe. Ați pomenit de felul în care liderii religioși transformă credințele în mituri și mă gândesc că ați creat un amestec între credința catolică și poveștile arabe, amestec care servește drept identitate acestei comunități.
Întocmai. Această identitate este construită din piese false. Se exagerează teama de musulmani, iar între musulmani, dintre șiiți și sunniți. Laicilor le este teamă de religioși și viceversa. Nu mai există comunitate națională, ci oameni care trebuie să fie loiali grupărilor mai mici, iar această loialitate se traduce, într-un final, prin război. Această carte încearcă să recreeze trecutul pentru a înțelege cum s-a ajuns la eșecul reprezentat de războiul civil.
Vă raportați cumva și la aspectul colonialismului sau post-colonialismului?
Îmi place să cred că mă plasez după post-colonialism. Literatura aceasta este cea care m-a hrănit, iar eu o respect enorm și cred că exponenții săi au fost foarte curajoși, însă epoca sa a apus. Lucrurile sunt mai alambicate acum.
Dacă vorbim despre comunități, considerați ca soluție a nu mai avea state definite ca atare, cu granițe și identități naționale?
Nu cred că ar fi posibil ca acestea să nu mai existe. Lumea modernă nu este, oricum, interesată să intervină în aceste zone de conflict, iar mie nu îmi rămâne decât literatura. Nu pot pretinde că mă apropii de vreo soluție în ceea ce scriu. Abordările diferă, vorbesc despre străini, despre marginalizați, despre imigranți și despre o generație care nu se simte înțeleasă… însă nu găsesc răspunsuri pentru ei. Acum, nu mai încercăm să găsim soluții, ci ne abandonăm țările, fără să privim în urmă, deși știm că acolo unde mergem oamenii ne vor detesta și ne vor închide ușa în nas. Lumea se mișcă și se clatină din temelii, însă eu nu am răspunsuri.
Scrieți pentru o categorie de public anume?
Deloc. Sunt însă uimită de gradul în care tinerii îmi „absorb” scrierile. Cei mai interesați cititori ai mei sunt cei tineri, iar asta îmi dă multă speranță. Cărțile mele circulă mult în lumea arabă, dar și în Occident, fiindcă sunt traduse frecvent – nu mă pot plânge, sunt foarte bine primită peste tot, sunt departe de a fi în exil și nu mă persecută nimeni. Cred că am o sensibilitate aparte în comunicarea sentimentelor umane și nu intenționez să provoc pe nimeni.
Tinerii care vă citesc sunt atrași mai degrabă de poveștile pe care le spuneți?
Nu cred. Îi atrage lipsa de pretenții și modestia. Eu nu pretind că le-aș oferi răspunsuri și nici nu le țin predici. Creez personaje slabe, marginalizate, care nu-și găsesc locul. Am vorbit deja despre acel bărbat homosexual; apoi, mai am un personaj care povestește despre un stabiliment pentru persoane cu tulburări mintale și care suferă profund. De exemplu, copiii mei sunt cei mai aspri critici ai mei. Le place mult să citească și mă bucur.
Este cumva normal, li se trage din familie.
Uneori, copiii refuză să îmbrățișeze interesele părinților, tocmai dintr-o tendință reacționară. Acasă, sunt stereotipul mamei mediteraneene, și îmi place să am grijă de ei și nu să îi târăsc la conferințe sau lansări, obligându-i să facă parte din lumea mea profesională. Recent, am câștigat un premiu prestigios al lumii literare arabe, iar când am anunțat acasă, le-am spus: „Am primit o grămadă de dolari!”, iar fiica mea cea mică m-a întrebat despre ce sumă este vorba.
Probabil că preferați să vă petreceți timpul cu ei în calitate de mamă, și nu de scriitoare.
Iată! Eu sunt mama lor, și chiar prefer să le pregătesc mâncare „de casă” și să fiu „normală”. Am toate defectele și calitățile unei mame libaneze tipice!
Ați anticipat răspunsul la curiozitatea mea privind felul în care jonglați cu toate rolurile din viața dumneavoastră.
Încerc să îmi țin munca separată de viața personală. Nu îmi place să amestec lucrurile. Dacă scriu, o fac în timpul unor rezidențe, și nu acasă. Cred că așa funcționează cel mai bine, acum că sunt și copiii mari – când erau mici, lucrurile erau mult mai complicate.
Ca ultimă opinie bazată pe experiența dumneavoastră vastă, care ar fi sfaturile pe care le-ați oferi unui scriitor aspirant?
De fapt, nu am sfaturi. Nu știu precis cum au funcționat lucrurile în cazul meu. Dar știu că trebuie să ne păstrăm mereu luciditatea. Când am fost anunțată prima dată că am primit un premiu francez pentru literatură, am crezut că o prietenă foarte apropiată îmi joacă o festă! Eram convinsă că Arlette este cea care-mi copsese o farsă, iar asistenta mea m-a lămurit că era vorba despre Ministerul Culturii. Nu mă surprindeau premiile venite din lumea arabă, însă aceea era o decorație, iar eu nu eram deloc obișnuită cu lumea diplomației și nici nu frecventam recepțiile de gen. Totuși, m-am bucurat. Așa că aș spune că recomand să se păstreze modestia și rațiunea. Este o muncă dificilă, și mai ales solitară, care te face să descoperi lucruri chiar neplăcute despre tine; scrisul este ca un test care se repetă la nesfârșit, pe care trebuie să-l trecem de fiecare dată. În plus, te expune enorm și te întrebi dacă va fi un succes, dacă oamenii vor înțelege ce vrei să spui. Trebuie să fii extrem de puternic, să ai un caracter solid și să nu te lași doborât.
În 2015, Hoda Barakat a publicat „Noaptea sultanei” (traducere liberă după „La nuit de la sultane”), iar în 2018 „Curier de noapte” (idem după „Courrier de nuit”*). Nu am discutat cu autoarea despre aceste cărți, ulterioare „Împărăției pământului”, mai ales pentru că romanul este de impact și abordează suficiente subiecte demne de discuții amănunțite. Cu toate acestea, toate celelalte scrieri ale sale sunt pe lista mea de lecturi dintr-un viitor apropiat și sper ca traducerile lor viitoare să ne apropie și mai mult de o descifrare măcar parțială a altor mistere ale acestei lumi arabe atât de diverse, de profunde și de fascinante.
*Anii aparițiilor au fost preluați în funcție de edițiile traduse în limbile franceză sau engleză, exceptând 2010 – anul apariției „Împărăției pământului” în original, în limba arabă.
Sursă fotografie principală
