Proza contemporană oferă nu numai o diversitate de tendințe, dar și o serie de valori aflate în mișcare. Prin urmare, o cartografiere reprezintă un gest de reală dificultate. Este cu atât mai greu cu cât principiul valoric ar trebui să prevaleze, iar nu cel cantitativ, care se limitează la înregistrarea unor tendințe. Fie ele formale sau mentalitare. Uneori, însă, înregistrarea de tendințe literare devine metodă de lucru. E cazul lui Franco Moretti care, în Grafice, hărți, arbori (1), analizează evoluția romanului ca gen literar. Modelul teoretic configurat de Moretti e fertil, și, dincolo de negocierile de verdict, el ar putea da rezultate interesante în spațiul românesc.
Prin oglinzi convexe
Să luăm cazul unui roman de dată foarte recentă: Viețile paralele de Florina Ilis. Biografie ficțională, romanul are drept temă centrală viața lui Eminescu. Doar aflându-i tema, ne devine ușor să refacem în minte câteva trasee bibliografice care ne-ar putea fi de ajutor. Strict din acest unghi, romanul ar putea figura alături de romanele Mite și Bălăuca (2) scrise de E. Lovinescu la 1934, respectiv 1935, trilogia Romanul lui Eminescu (3) (1935-1936) de Cezar Petrescu și Eminescu. Roman cronologic (1974), mai puțin cunoscutul text al lui Petru Vintilă. Toate aceste proze cu care am putea relaționa Viețile paralele au avut parte de o receptare critică mai puțin entuziastă. Fie ignorate cu desăvârșire (cazul lui Petru Vintilă), fie reduse la dimensiunile unor simple biografii romanțioase (cazul lui E. Lovinescu și Cezar Petrescu – 4), direcția propusă de acestea părea, de la început, falimentară.
O scurtă familiarizare cu tematica Vieților paralele: cu tente conspiraționiste, romanul Florinei Ilis propune o reinterpretare și o deconstruire progresivă a mitului eminescian. În anii ʹ60, organele de Securitate devin interesate de manipularea imaginii „poetului național”. Diferența este aceea că manipularea nu se face retroactiv, așa cum ne-am aștepta, ci prin intervenție directă asupra trecutului. Agenții Securității defilează pe axa temporală, din 1883 până în anii 2000, încercând să distorsioneze atât viața antumă, cât și cea postumă a lui Eminescu. Textul propriu-zis este secondat de un număr considerabil de note de subsol scrise de diverse „surse” ale Securității: Canonicul, Profesorul, Iancu, Mite, Aron, Titu, ș.a.m.d, în spatele multora dintre aceste nume recunoscând personaje cunoscute ale scenei literare. De pildă, în Iancu îl regăsim pe I.L Caragiale, Titu este, desigur, Maiorescu, iar F.I. (5) este chiar Florina Ilis, care profită de coincidența inițialelor din poemul eminescian Amicului F.I.
Tematic, romanul riscă mult. Cel puțin dintr-un punct de vedere fidel „decretului” călinescian, pentru care viața unui geniu avea o valoare tipologică nulă. Generic, însă, Viețile paralele se află în tendințe. Ca Thomas Pynchon în Curcubeul gravitației sau ca John Barth în LETTERS, Florina Ilis scrie o istorie apocrifă în care paranoia conspiraționismului joacă un rol decisiv. Ficțiune cu tentă revizionistă, Viețile paralele speculează pe tema subitei îmbolnăviri a lui Eminescu urmată de o moarte tragică.
Desigur, am putea face și o analiză internă a romanului Florinei Ilis. Un inventar de procedee și modalități de construcție romanescă care ar duce la construirea unui adevărat laborator de tehnici de lectură. Întrebarea este dacă această formă de close reading ne-ar ajuta să vedem întregul eșafodaj pe care e așezat romanul. Mai mult ca sigur că nu, pentru că nu tehnica romanescă este centrul de interes al romanului, ci dialogurile pe care Florina Ilis le provoacă. Dialoguri care vizează întreaga istorie a receptării lui Eminescu.
În Prefața volumului Grafice, hărți, arbori, Andrei Terian (6) arată că, în sistemul propus de comparatistul italian, noua literatură poate selecta forme, fără însă a le genera, dând exemplul lui Goethe, care, pornind de la figura tutelară a lui Mefisto, creează un nou gen literar. Viețile paralele nu creează un nou gen literar, nici nu ar fi avut cum, însă câștigă un pariu care părea demult pierdut: acela de a scrie un roman valoros pe o temă considerată a fi perdantă, și folosind ca liant central identitatea evanescentă a lui Eminescu.
Mai mult, Moretti consideră că operele originale sunt efectul unui proces de „bricolaj”. Când un text iese din sfera echilibrului punctuat (starea de inerției a sistemului literar), capătă datele necesare pentru a ieși din „marele necitit”.
Pentru a încerca o aproximare a locului pe care Viețile paralele îl ocupă în câmpul extrem de vast al lucrărilor (ficționale sau nu) dedicate lui Eminescu, e nevoie de o lărgire a cadrului. E ceea ce Franco Moretti, în Conjectures on World Literature (7), numește distant reading.
Florina Ilis amestecă sursele de inspirație reale cu cele ficționale. Nu operează cu distincții valorice, ci investește tot ce s-a scris anterior despre Eminescu cu valoare documentară.
În 1902 „lada cu manuscrisele” lui Eminescu ajunge în posesia Academiei. Acesta este un moment cheie în evoluția posterității lui Eminescu. Dezbaterile acide pe marginea acelor postume încep încă din 1911, când Ibrăileanu vrea distrugerea tuturor operelor nepublicate în timpul vieții, în timp ce Nicolae Iorga, mai târziu, pleda pentru publicarea fiecărui rând scris vreodată de Eminescu. Cert este că postumele eminesciene capătă un loc privilegiat în receptarea critică a poetului. Mai întâi prin ediția Perpessicius, începută în 1939, iar mai apoi prin contribuții decisive de tipul celei a lui Petru Creția care, în numărul I din 1991 al revistei Manuscriptum, publică o serie de poeme inedite și restituiri, reconstruiri din manuscrise. De aici o altă serie de contribuții mai recente, de tipul audiobook-ului Mihai Eminescu. Poeme necunoscute, cu o selecție aparținându-i lui Mircea Cărtărescu, sau antologiei Versuri din manuscrise (8) semnată de Ioana Bot și Cătălin Cioabă.
Numai că Florina Ilis denaturează tot ce a urmat după predarea manuscriselor de către Maiorescu, anulând, practic, această întreagă istorie a receptării critice. De la pretenția cercetătorului de a oferi adevărul ultim, până la inventarea unor manuscrise eminesciene doar de dragul ineditului:
Planul de acces la faimoasa ladă cu manuscrise a poetului se găseşte în plină desfăşurare. Dar pentru aceasta ar avea nevoie de un agent specializat în eminescologie care să ştie ce şi cât să se păstreze din acea ladă care va ajunge, în final, (de la Maiorescu) la Biblioteca Academiei. (9)
Așa cum spune Iulian Costache în Eminescu. Negocierea unei imagini, mitul eminescian apare la nici zece ani de la moartea poetului. În funcție de cum ne poziționăm pe axa temporală, identitatea lui Eminescu trece de la statutul de sosie (registrul social al prezentului) la cel de mască (registrul carnavalesc al posterității). Iulian Costache arată că, după ce postumele eminesciene intră în circuitul critic, se petrece o metamorfoză a vieții și operei lui Eminescu: „În timp ce registrul poetic trecea de la mască la sosie, autentificând poetic un accident biografic, registrul biografic, dimpotrivă, trecerea de la sosie către mască, traseul vieții transformând creatorul ce fusese până atunci într-un substitut al lui” (10). Identitate deja spectrală în momentul în care Florina Ilis își scrie romanul, Eminescu este dislocat din cadrul simbolic în care, prin tradiție, suntem obișnuiți să-l plasăm, și poziționat în mijlocul unor lupte de culise care-i decid destinul vieții și pe cel al operei. Să ne amintim indicația pe care o dă Stanley Fish: „Nu are sens îndemnul de a te reîntoarce la biografie, atâta timp cât biografia nu e ceva de la care ne putem abate în vreun fel” (11). Problema e discutabilă. Cel puțin în cazul lui Eminescu: „Scrieți amintiri”. Îndemnul apărut în revista Familia, numărul din 7 iulie 1989, are repercusiuni asupra posterității eminesciene până în prezent. Dacă romanul Florinei Ilis ficționalizează, Cătălin Cioabă, în Mărturii despre Eminescu. Povestea unei vieți spusă de contemporani (12), antologhează toate acele mărturii directe despre Eminescu care alcătuiesc un portret din bucăți al poetului.
Prin oglinzi concave
Putem vedea romanul Florinei Ilis fie ca parte a unei scheme literare mai largi, fie ca microunivers de sine stător. E, aici, o chestiune de încadratură (pentru a folosi un termen din jargonul cinematografic). În funcție de cum ne decupăm spațiul de joc, romanul capătă valențe noi. În trecerea de la un cadru de localizare la unul de plan-detaliu, metodele de analiză se modifică și ele. Dacă în prima parte a lucrării perspectiva a fost una integratoare, acum, prin succesive focalizări ale unor pasaje din roman, vom putea observa tehnica miniaturală prin care Florina Ilis pune în scenă materia cărții. În Viețile paralele există anumite pasaje care, prin apel la trimiteri intertextuale, transformă romanul într-o suită de intersecții culturale. Prin intermediul lor, Florina Ilis își codează textul, făcându-l accesibil pe mai multe niveluri de lectură.
Refractară sau iconodulă, critica de întâmpinare a semnalat, în graba condeiului, „creșterile și descreșterile” romanului. Citind întregul dosar de receptare, am simțit nevoia să mă distanțez de impresiile deja cimentate și să încerc o proprie evaluare a Vieților paralele, glosând (atunci când este cazul) pe marginea notelor critice.
Tehnic, romanul acoperă o gamă largă de strategii discursive, critica oprindu-se, aproape de fiecare dată, asupra caracterului textualist al cărții. Totuși, nu-mi propun aici să fac o analiză a structurii formale a romanului. Cum am arătat mai sus, este cu mult mai productivă o contextualizare a interferențelor din roman. Mă voi opri, în schimb, la unele dintre sursele pe care Florina Ilis le folosește, și care joacă un rol decisiv în economia romanului.
Baza documentară a cărții este extrem de vastă. Însă, câteodată, făcând apel la memoria culturală, sursele pot deveni cât se poate de evidente. De exemplu, începutul romanului trebuie să fi avut drept suport începutul capitolului Agonia morală și moartea (1883 – 1889) (13) din Viața lui Mihai Eminescu. Este vorba despre momentul în care Maiorescu află, dintr-o scrisoare a lui Slavici, că Eminescu a înnebunit.
De asemenea, anumite scene țintesc direct către interpretări deja cunoscute. Suficient că citim pasajul în care Eminescu (Luceafărul) merge la Maiorescu (Demiurgul) pentru a discuta eventuala căsătorie cu Veronica (Cătălina). În mod evident, avem de-a face cu o trimitere către bine-cunoscuta și mult dezbătuta interpretare făcută de Brătescu-Voinești poemului Luceafărul. Faptul e cu atât mai clar cu cât pasajul e explicat de o sursă care poartă chiar numele de Brătescu: „Eu am fost primul care i-am pus în faţă [lui Maiorescu] ipoteza: Maiorescu – Demiurgul, Eminescu – Luceafărul, Caragiale – Cătălin şi Veronica – Cătălina. Cred că i-a plăcut. În acel an, când Eminescu i-a cerut încuviinţarea să se însoare cu Veronica Micle, Maiorescu era pregătit şi hotărât să împiedice acea căsătorie. M-a îndreptăţit să fac publică această declaraţie” (14).
O scenă nu atât de ușor de decodat este aceea a audierii doctorului Panait Zosin, scenă care apare undeva spre finalul romanului. Iată faptele: doctorul scrisese o teză de doctorat pe tema bolii poetului. Acesta copiază în lucrarea lui o serie de documente așa-zis originale, dar care se pierd ulterior. Cazul seamănă până la confuzie cu cel al lui Octav Minar. G. Călinescu povestește într-un articol despre cum d. Roșca cere, în scop științific, să vadă documentele din arhiva personală a lui Minar, iar acesta din urmă se retrage, zicând că le-a rătăcit. Nu înainte de a-și tapeta cărțile cu imagini inedite din manuscrisele poetului. La fel se întâmplă în cazul personajului Panait Zosin. Doar că autoarea nu se oprește doar la aceste similitudini, ci plusează, inversând (nu lipsit de ironie) sentința lui G. Călinescu: „Cât despre restul, ce mai contează?!, dacă cineva ca domnul George Călinescu m-a luat în serios. Vă daţi seama cât de recunoscător mi-a fost (chiar dacă nu ne-am întâlnit niciodată şi n-a mărturisit-o nicăieri) pentru tot ce am scris despre Eminescu” (15). Să ne oprim, totuși, și la reversul medaliei, la adevărata reacție a lui G. Călinescu față de așa-zisele plastografii ale lui Octav Minar: „Este hotărât un scriitor incult, probabil autodidact, ale cărui preocupări sunt jignitoare, într-o cultură ca a noastră, pentru memoria lui Eminescu” (16). Acesta este numai un exemplu despre cum remodelează și recontextualizează Florina Ilis biografia poetului.
Nu doar biografia lui Eminescu e vizată. Florina Ilis rescrie pasaje din alte romane, compilând surse atât reale, cât și ficționale. Dacă pe Cezar Petrescu îl menționează doar o singură dată, într-o notă marginală referitoare la îmbolnăvirea lui Eminescu (17), lucrurile stau diferit în cazul romanelor lui E. Lovinescu.
Romanul Bălăuca apare citat în mod netrunchiat: Elisabeta, agentă sub acoperire a Securității, citește despre idila dintre Eminescu și Veronica, încercând să proiecteze fiorul romantic asupra cadrului socialist:
Elisabeta citeşte seară de seară romanul Bălăuca (carte preluată din fondul secret prin bunăvoinţa tovarăşului colonel Mărişeanu). Se gândeşte la povestea dintre Eminescu şi Veronica Micle. Nu se poate abţine să nu viseze la romantismul şi frumuseţea cu care iubeau oamenii din acele timpuri groaznice (burghezo-moşiereşti), în comparaţie cu Te iubesc, tovarăşă, dar mai presus mi-e drag steagul roşu şi partidul! (18)
Dar referințele nu sunt întotdeauna directe. În unele cazuri, firele de legătură sunt aproape transparente:
Mite Kremnitz care nu e regină şi nici poetă (ci soţie a unui doctor neamţ şi cam şters în comparaţie cu Titus), se gândeşte (cum altfel?) la ea însăşi (vai, cât de frumoasă sunt!?), căutând în oglindă similitudini cu imaginea femeii din poezie: ochii, gura, lunga rochie, lunga rochie? Mite avea o singură rochie elegantă şi decoltată pe care o îmbrăcase în seara când ieşise la un dineu cu bărbatul ei? Acea rochie? Nu-i transcrisese, oare, poetul, chiar cu mâna lui poezia Atât de fragedă… pe Albumul dedicat cu ocazia zilei ei de naştere? (19)
Schimbând perspectiva, secvența dialogheză cu o alta din finalul romanului Mite:
Îşi aminti de una din scrisorile Veronicăi. Citise Atât de fragedă în Convorbiri şi bănuise o inspiraţie streină. „Versurile tale, îi scrisese ea, mi-au făcut o durere, să simt că o figură souveraincment supèrieure m-a alungat afară din sufletul tău, poate unde fără veste mă introdusesem”. Veronica nu ţinea să pară mărinimoasă, ci simţea ca o femeie şi ştia urî… O adulmecase pe Mite, pe „năsoasa de Mite” (20).
Dar Florina Ilis nu se limitează la opera de ficțiune a lui E. Lovinescu. Într-o notă marginală scrisă de un anume Dumitru apare o referință la falsificarea unui manuscris eminescian făcută de Lovinescu. Faptul este unul real. Vorbește despre el Mircea Anghelescu în cea de-a doua ediție a Mistificțiunilor (21). Deși E. Lovinescu făcuse acest fals cu intenția unei glume, Dimitrie Murărașu (editor al lui Eminescu) preia textul atribuindu-l poetului. De aici și numele sursei care „dă în fapt” falsul lui Lovinescu. Secvența este de o ironie mușcătoare, și nu e singura de acest fel.
Aceeași Elisabeta, citind o interpretare în cheie freudiană a lui Eminescu, subliniază că „freudismul nu e o metodă şi psihanaliza nu-i o ştiinţă. Asta s-o ştie toţi Vlazii şi Călineştii culturii şi ştiinţei româneşti!” (22). În capitolul Cadrul psihic din Opera lui Eminescu, G. Călinescu făcuse mai multe referiri la psihanaliză. Numai că, în ediția a doua, precizează în Prefață că „am spălat textul de astfel de impurități” (23). Mai mult ca sigur că nota Elisabetei trimitea către această autocorijare a lui G. Călinescu.
Florina Ilis intră în dialog cu discursurile criticii literare și în alte locuri. Iată o afirmație a lui Nicolae Manolescu din bine-cunoscutul număr al Dilemei din 1998: „trebuie să ne despărțim de Eminescu dacă vrem să ni-l facem contemporan” (24). Ce urmează este, desigur, o simplă intuiție, însă pare că Florina Ilis a luat foarte în serios această afirmație. Dacă ne uităm la membrii Securității (așa cum sunt ei schițați în roman), vedem acest tip de atitudine împins la extrem. Să luăm cazul poeziei Împărat și proletar. Referințe la ea apar frecvent de-a lungul romanului, mai ales în cea de-a doua jumătate, unde ne este descoperit jocul narativ:
Ce-ar fi să compună alte versiuni la Împărat şi proletar, mai explicit socialiste? Iar poemul Scrisoarea a III-a să-l completeze, în sensul în care, să existe şi o parte a treia cu viziunea unui viitor comunist. Nu aşa ar fi logic: trecutul istoric glorios, prezentul burghezo-moşieresc decăzut, viitorul comunist şi mai glorios? Şi dacă nu va fi de acord să scrie?, interveni Mărişeanu. Atunci pune pe cineva să scrie noile poezii eminesciene. Se obişnuieşte şi la Scânteia. Avem redactori care scriu articole pe care oamenii de cultură sunt de acord să le semneze (n-au de ales). Nu e mare lucru! Eminescu să fie determinat să semneze ce i se dă, eventual, să copieze cu mâna lui noile texte astfel încât să pară eminesciene. Dar aş avea nevoie de un poet pentru această misiune!, a intervenit Mărişeanu. (25)
Într-adevăr, pare că agenții securității s-au despărțit de Eminescu pentru a-l regăsi (transformat artificial) într-un liant al regimului comunist. Să nu uităm că numărul din Dilema a destabilizat, într-o oarecare măsură, imaginea unitară a mitului eminescian, lăsând loc nuanțărilor. Dovadă și o altă anchetă de dată mai recentă. În numărul 186 (444) din 9-15 octombrie 2008 al Observatorului cultural (26), se pune problema unei redimensionări a aurei mitice pe care a atins-o Eminescu. Nu e de mirare că Florina Ilis nu ocolește dezbateri de acest tip în romanul ei, din moment ce ea însăși propune o resemantizare totală a posterității lui Eminescu.
Critica de întâmpinare a găsit, de cele mai multe ori, oportun să alăture Viețile paralele altor romane care, prin tematică sau metodă de lucru, se apropiau (fie și la nivel de nuanță) de acesta. De la Ultimele însemnări ale lui Mateiu Caragiale, de Ion Iovan, și până la Pendulul lui Foucault, de Umberto Eco, s-a încercat o îmblânzire a Vieților paralele prin găsirea unor termeni de comparație (27). Iată un caz care nu a fost numit, dar care, la rigoare, ar putea fi un exemplu pentru cât de fluctuantă a devenit imaginea lui Eminescu în prezent. Este vorba despre un pasaj din jurnalul lui Sorin Stoica:
Am recitit viețile lui Eminescu și Caragiale, amintiri de la Junimea și chiar mă bate gândul să scriu un scenariu sau o povestire despre perioada când Eminescu era cu nervii zdrențe și se lua de oameni pe stradă, vorbea porcos cu cucoanele și era dat afară din cârciumi, pentru că se dovedea a fi un element recalcitrant. Oricum, toate ecranizările cu Eminescu sunt niște aberații cu Adrian Pintea încercând să fie profund și plonjând în ridicol. Eminescu era mai mult bizar decât profund și un actor potrivit pentru perioada lui de rătăcire ar fi Dorel Vișan. Nu din ăștia obsedați de simboale. (28)
Doar printr-un imens efort de imaginație ne-am putea închipui cum ar fi arătat punerea în practică a unui asemenea proiect. Însă nu de aceea am dat acest exemplu. El servește pentru a vedea în ce manieră este relativizată azi imaginea „poetului nepereche”. Vorbim tot mai mult despre un Eminescu proteic. Un Eminescu pe care-l avem disipat atât în studiile de istorie și teorie literară, cât și în operele de ficțiune.
Revenind la romanul Florinei Ilis, unele dintre amendările făcute de critică ar merita cel puțin nuanțate. Deși Bogdan Crețu consideră că discursului ficțional îi dăunează „intrarea pe un teren profitabil speculației critice” (29), cred, mai degrabă, că tocmai acest caracter speculativ naște o multitudine de discuții pe marginea romanului. O lectură detectivistică a lui ar fi, probabil, cea mai nimerită, ținând cont de intertextualitățile care abundă în roman. Ele nu sunt nici pe departe un element inhibator.
Discutabil este și caracterul Sci-Fi al romanului. Florina Ilis nu insistă deloc asupra modului în care agenții Securității se teleportează (?) în secolul al XIX-lea, de unde și supoziția că această transgresare temporală ar fi mai degrabă un recurs romanesc necesar. Între paranteze fie spus, romanul câștigă mult prin această punere sub tăcere a dedesubturilor tehnice, întrucât lasă loc tramei să se centreze asupra figurii lui Eminescu.
Alex Goldiș acuză romanul de dilatări frecvente ale tramei, culminând cu catalogarea cărții drept „șaradă textualistă”(30). Cât privește dilatările, cred că este, mai degrabă, o chestiune de tempo. Fiind o proză de largă respirație, e imposibil să nu sesizăm schimbările de ritm și intensitate. De la andante (scenele de început) până la vivace (rapida cădere în nebunie a lui Eminescu), de la larghetto (scenele dintre Veronica și poet, extrem de amplu orchestrate) până la prestissimo (notele informative, rapoartele, stenogramele unor interogatorii sau audierile celor implicați în „cazul Eminescu”). Toate acestea răspund, metronomic, unor necesități intrinseci ale romanului.
Cum s-a putut vedea, cartea Florinei Ilis poate fi, la rigoare, apropiată de alte romane (tot mai numeroase în ultima vreme) care și-au ales drept temă o persoană a cărei existență poate fi probată documentar. Ce separă Viețile paralele de restul încercărilor de acest tip este tocmai felul în care autoarea a ales să manevreze corpusul de texte aflat la temelia romanului. Impecabil la nivel stilistic, Viețile paralele (cu un titlu inspirat de Plutarh), deconstruiește mitul poetului național, iar apoi construiește o identitate ficțională a lui Eminescu. Autoarea aduce în prim-plan schelăria mentală a unui ins (de geniu) care alunecă, treptat, în nebunie. Toate acestea pe fondul unei lupte de culise, în care agenți ai Securității, infiltrați, încearcă să denatureze (la propriu) biografia poetului, ceea ce este, în mod sigur, o configurație pentru un nou Eminescu.
Note
(1) Franco Moretti, Grafice, hărți, arbori – Literatura văzută de departe, Ed. Tact, Cluj-Napoca, 2016.
(2) E. Lovinescu, Mite. Bălăuca, Ed. Eminescu, București, 1971.
(3) Petrescu, Cezar, Romanul lui Eminescu, Ed. Viitorul românesc, București, 2000.
(4) Vezi G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, București, Ed. Minerva, 1983, p. 688 și p. 807.
(5) Florina Ilis, Viețile paralele, Editura Cartea Românească, București, 2012, p. 429.
(6) Prefața lui Andrei Terian este publicată și sub forma unui dosar critic în revista Cultura: Andrei Terian, „Franco Moretti văzut de aproape (I-II)” în Cultura, an X, seria a III-a, nr. 1 (545) și nr. 2 (546), 13/ 20 octombrie 2016, pp. 12-16.
(7) Franco Moretti, „Conjectures on World Literature” în New Left Review, nr. 1, ian-feb 2000, pp. 54–68.
(8) Versuri din manuscrise (antolog.) Ioana Bot, Cătălin Cioabă, București, Humanitas, 2015.
(9) Florina Ilis, op. cit, p. 412.
(10) Iulian Costache, Eminescu, negocierea unei imagini, București, Ed. Cartea Românească, 2008, p. 234.
(11) Stanley Fish,„ Biography and Intention”, în William E. Epstein (ed.), Contesting the Subject. Essays in the Postmodern Theory and Practice of Biography and Biographical Criticism, Purdue Research Foundation, Indiana, 1991, p. 9-18.
(12) Cătălin Cioabă, Mărturii despre Eminescu. Povestea unei vieți spusă de contemporani, selecție, note, cronologie și prefață de Cătălin Cioabă, Humanitas, 2013.
(13) G. Călinescu, Viața lui Mihai Eminescu, ed. a IV-a, Editura pentru literatură, București, 1964, pp. 305-344.
(14) Florina Ilis, op. cit., p. 49.
(15) Ibidem, p. 627.
(16) G. Călinescu, „Octav Minar, necrofor eminescian” în Opere, Publicistică (1920 – 1932), vol. I, Ed. coord. de Nicolae Mecu, prefață de Eugen Simion, Academia Română Fundația pentru Știință și Artă, București, 2006, p. 899.
(17) Florina Ilis, op. cit., p. 283.
(18) Ibidem, p. 271.
(19) Ibidem, p. 60.
(20) E. Lovinescu, op. cit., p. 172.
(21) Mircea Anghelescu, Mistificțiuni, București, Ed. Spandugino, 2016.
(22) Florina Ilis, op. cit., p. 274.
(23) G. Călinescu, Opera lui Mihai Eminescu, București, Ed. Minerva, 1985, p. 4.
(24) Nicolae Manolescu în Dilema, anul IV, nr. 265, 27 februarie – 5 martie, 1998, p. 6.
(25) Florina Ilis, op.cit., p. 414.
(26) Observator cultural, nr. 186 (444), 9-15 octombrie, 2008.
(27) Pecican, Ovidiu, Rodeo cu… Eminescu în Apostrof, anul XXIV, nr. I (272), 2013, p. 7.
(28) Sorin Stoica, Dincolo de frontiere. Opere, București, Ed. Casa de pariuri literare, 2012, p. 577.
(29) Bogdan Crețu, „Viețile postume ale lui Eminescu (II)”, în Observator cultural, nr. 407 (665), 14-20 martie 2013, p. 12.
(30) Alex Goldiș, „Codul lui Eminescu” în România literară, nr. 1-2, 2013.
***
Eseul a fost prezentat în cadrul celei de-a IV-a ediții a colocviilor naționale studențești din seria BucharEst Student BEST Letters Colloquia (5-6 mai 2017), unde a fost recompensat cu Premiul I, oferit de comitetul științific al colocviului (cadre didactice de la Facultatea de Litere a Universității din București), și cu Premiul al II-lea, oferit de juriul de profesioniști din industriile cărții (format din Eli Bădică, Laura Câlțea, Anca Dumitrescu și Elena Marcu), ambele la secțiunea Studii literare.
