Bookaholic

Discreția, retractilitatea și însingurarea apar nu rareori drept căi prin care omul reușește să rămână împăcat cu el însuși, să se simtă liber, să nu-și piardă omenescul. Protectivă, însingurarea înseamnă pentru mulți „oameni de hârtie” și o evadare din tăvălugul mulțimii, revoltă, discontinuitate strecurată în rutina uniformizantă, refuzul normelor, ieșire din cadru, tăcere pătrunzătoare, sincopă ce permite o privire mai limpede. Însă impasul dintre conştiinţa propriei însingurări şi conştiinţa alterităţii nu este ușor de dus prin lume.

Bartleby, personajul lui Herman Melville, e probabil cel mai enigmatic însingurat din literatură. Un antierou și el, de bună seamă.

Liniștit, livid, cu o înfățișare lipsită de speranță, Bartleby este angajat pe post de copist în biroul unui avocat de pe Wall Street (centru al finanțelor americane), cu speranța că această atitudine a lui îi va influența pozitiv pe ceilalți doi angajați. Pe de o parte, își face ireproșabil munca de copist, dar pe de altă parte, refuză orice trece dincolo de mecanicitatea acestei munci.

Căptușit cu o rezistență pasivă extremă, celebra sa replică –„I’d prefer not to” (tradusă de Petre Solomon prin sintagma „prefer să mă abţin”) are un efect straniu asupra tuturor. Răspunsul calm (nici urmă de mânie, nervozitate, impertinență) pe care îl oferă nici măcar nu poate fi considerat un real refuz și asta derutează, enervează, provoacă perplexitate, descumpănire, panică, spaimă. Atitudinea lui nu se înscrie nicidecum în uzul comun, în obișnuințele „lumii”. „Nimic nu poate fi mai enervant pentru un om serios decât rezistența pasivă” – admite avocatul care, la începutul poveștii narate chiar de el, era mândru de prundența și de liniștea sa lăuntrică. În momentele în care e cuprins de panică, ajunge să vadă în ciudatul său angajat un demon.

Siguranța lui de sine bulversează. Taciturn, nu vorbește decât pentru a răspunde la întrebări. Nu citește niciodată, nici măcar un ziar. Sobru, rezervat, distruge cu scurta sa replică orice premisă a lui „trebuie”. E un om cu preferințe duse la extrem, iar liniștea sa este insuportabilă, neoferindu-le celorlalți posibilitatea de a găsi vreun sens în refuzul lui.

Preferă să nu facă nicio confruntare a documentelor, preferă să nu strige după un coleg, preferă să nu meagă la poșta unde este trimis de șeful său, preferă să nu spună nimic despre viața sa personală, preferă să nu răspundă la întrebări, preferă să nu fie mai înțelegător… Și toate hotărârile lui sunt irevocabile. Ignoră agitația pe care le-o provoacă celor din jur și își vede liniștit de munca lui. Nu e văzut nicăieri în afara biroului. Stă impenetrabil după paravan. Nu iese nici la masă. Supraviețuiește cu niște prăjiturele cu ghimbir, aduse de baiatul care lucra la birou. Nimeni nu știe să aibă vreo rudă sau vreun prieten: „părea să fie singur pe lume, absolut singur. Ca o epavă în mijlocul Atlanticului”.

Nimeni nu găsește o logică în atitudinea sa. Pentru ei este un ridicol. Catatonic, stă îndelung în fața ferestrei prin care nu se poate zări decât un zid orb. În timp ce alții se agită, așa cum se obișnuiește în orice birou de avocat, el să cu ochii pe un zid și tace. Vede bine golul, nimicul din spațiile limitate. Și scrie într-o tăcere împietrită, cu „o înverșunare lugubră”.

Cu timpul preferă să facă din ce în ce mai puține, preferă să nu mai lucreze, preferă să nu părăsească biroul șefului său unde ajunge să locuiască: „Sub pupitrul lui Bartleby am găsit o pătură fãcută sul, iar sub grătarul sobei goale o cutie de cremă și o perie de ghete; pe un scaun, un lighenaș de tablă cu un săpun și un prosop zdrențuit; apoi, împachetate într-un ziar, câteva resturi de prăjiturele și o bucatã de brânză. Da, mi-am spus eu, e limpede că Bartleby s-a aciuat aici și că mi-a transformat biroul într-un apartament de burlac. Și m-a fulgerat un gând: ce singurătate, ce viață nenorocită și lipsită de prietenie mi-a fost dat să văd!”. La un moment dat, preferă să nu mai scrie, adică să nu mai copieze. Preferă să nu mai părăsească clădirea din care șeful său se mută, tocmai pentru a scăpa de el. Până la urmă ajunge ca vagabond la închisoare, unde preferă să nu mai mânânce și moare cu ochii pironiți tot pe un zid.

Șeful său caută mereu să-l înțeleagă, compasiunea sa depășește și ea limitele normalului, dar nu poate pricepe ce se află în mintea lui Bartleby. În schimb, se trezește schimbat, scos din certitudinile sale, cu întrebări la care nu găsește răspunsuri. Afirmă la un moment dat că nu recunoaște nimic omenesc în purtarea lui Bartleby. Asta pentru că atitudinea lui întrerupe șirul automatismelor care mutilează existența umană, oferind iluzia siguranței și naște o întrebarea pe cât de simplă, pe atât de importantă: ce (mai) e cu adevărat omenesc? Comparația care îi vine la un moment dat în minte avocatului e grăitoare: „aidoma ultimei coloane a unui templu în ruină, rãmase tăcut și solitar, în mijlocul încăperii pustii”.

Herman Melvile, Bartleby. O povestire de pe Wall Street, traducere din engleză de Petre Solomon, Humanitas, 2007