Am descoperit că nu ştiu o mulţime de lucruri despre mine. Încă nu m-am hotărât dacă asta e de bine sau de foarte rău. Te-ai aştepta ca până la o vârstă să găseşti răspunsuri, să fi rezolvat măcar jumătate din misterele care-ţi guvernau Universul. Pe unele le rezolvi, numai că din spatele lor apar imediat alte zece capete, ca-n poveştile cu balauri. Şi aşa o iei de la început, nehotărât, neobosit. Cine sunt eu? La întrebarea asta, Alain de Botton nu face decât să vină cu un nou strat de ceaţă pe care-l întinde frumuşel peste toate certitudinile tale de până în clipa de faţă, ca dulceaţa pe felia de pâine, într-o dimineaţă în care te-ai înhămat la dat în cap tuturor nelămuririlor din lumea asta.

“Dacă a fi în acord cu tine însuţi este considerat criteriul esenţial al personalităţii morale, atunci seducţia mă făcuse să pic testul etic”. Cum şi când te lipseşti de autenticitate? Şi câţi dintre noi înlocuiesc întrebarea “Cine sunt eu?” cu “Cine sunt eu pentru ea/el?”. Şi, în cele din urmă, Botton îţi spune că inima e suficient de bleagă, de nelămurită, de oarbă sau de ce mai ştie fiecare dintre voi că a simţit, încât să o ia de la capăt cu aceeaşi conştiinţă a pierderii lucidităţii şi deci, de la un punct încolo, a autenticităţii.

Sigur că te poţi descrie în relaţia cu ceea ce poţi indica oricând cu uşurinţă. Te pot defini parţial cărţile, te poate defini muzica pe care o asculţi, spun parţial despre tine ceva oamenii alături de care îţi trăieşti viaţa. Dar lista de cărţi continuă, citeşti mai departe convins că vei găsi până la urmă un răspuns. Speranţa care îţi ghidează toate aceste căutări nu moare niciodată la ultima pagină. Tu ştii că există o altă carte în raft şi, prin urmare, o nouă căutare.

Pe Botton l-am luat întâmplător din librărie. Mint, m-am întors o săptămână mai târziu după Eseuri de îndrăgostit. Îndrăgostită pe jumătate, pe jumătate convinsă de jazzul din librărie, de câteva fragmente citite, de numele personajului Chloe. Poate că l-am cumpărat pe Botton fiindcă îmi era dor de Vian. De parcă poţi să ştii, chiar şi la vârsta asta, de ce ţi se face dor şi de ce tocmai de persoana sau de autorul respectiv.

Botton demontează mecanismul îndrăgostirii, iar vinul alb însoţeşte la fix această carte. Ajungi, dacă te pasionează cât de cât gastronomia şi eşti totodată pasionat de lectură, să poţi recomanda vinul în funcţie de carte. Iar de-aici, bineînţeles, s-ar putea scrie un întreg articol nou. Dar cu Botton un Sauvignon Blanc, autohton, mergea de minune. Uşor parfumat, răcoros şi foarte aromat, însoţea fiecare fragment în care descopereai gesturi şi reacţii pe care, ca şi naratorul, le-ai considerat la vremea aceea uşor nevrotice, dar le-ai săvârşit oricum.

Ţi-ai construit “noua religie”, când te-ai îndrăgostit, pe coincidenţe şi temeiuri false, mai spune Botton. Descoperi că prima regulă a flirtului e că ceea ce se spune nu e niciodată ceea ce se gândeşte. Şi, oricât de sceptic, laşi paharul deoparte. Îţi aminteşti, cu ocazia asta, că te afli pe partea cealaltă a baricadei unde spui ce gândeşti dintr-o sinceritate exersată cu vârsta şi, de asemenea, dintr-o încredere în concluziile pe care cu greu ţi le poate schimbă cineva de la primul flirt.

“Seducţia e o formă de teatru, o deplasare de la comportamentul spontan la comportamentul modelat de un public”. Scepticul din tine se linge pe buze cu ochii la ultimul strop rămas şi pe care îl savurează înclinând paharul deasupra buzelor până dincolo de limitele bunei-cuviinţe. Eşti undeva prins între jocul pe care te vezi nevoit să-l recunoşti şi între ceea ce nu ai recunoscut nici faţă de tine. Publicul tău a fost, pe rând, fiecare întâlnire pentru care ţi-ai călcat rochia sau cămaşa.

Dar are Botton dreptate? Nu există nicio formă de luciditate în acest traseu pe care îl descrie prin capitole bine delimitate? Poate că ne abatem de la regulă abia atunci când devenim un pic mai conştienţi de autenticitatea la care am renunţat. Şi poate că prelungim unul dintre capitole atunci când descoperim că nu suntem atât de sceptici când vine vorba de iubire. De la jumătate încolo, poţi răsufla uşurat. Eşti şi tu o victimă a hazardului fiindcă celălalt e liber să înceapă să te iubească mai puţin. Vor fi multe momentele în care vei dori să arunci cartea, nu pentru că nu e bine scrisă, ci pentru că te vei regăsi în momente şi iubiri descrise detaliat de Botton. Dar ţi se va face milă de coperta proaspătă a cărţii care va ajunge să fie, în cele din urmă, pătată cu vin.

Ultimele studii arată însă că un pahar de vin îl va face pe cel din faţa ta mai simpatic şi mai atrăgător. Pentru că i se relaxează muşchii fetei, i se dilată pupilele şi i se înroşesc obrajii. Iar continuarea unui astfel de început e toată în cartea lui Botton, poveste care începe însă într-un avion.

Dacă în realitate nu te îndrăgosteşti în faţa unui pahar de vin, înseamnă că nu te-ai scuturat încă de tot scepticismul. Caz în care, dacă tot îţi doreşti să petreci atâta timp singur, ai putea începe să scrii o carte drept replică la cea a lui Alain de Botton.

Alain de Botton, Eseuri de îndrăgostit, Humanitas, 2013 – Cumpără cartea de aici

bookaholic-sustinut-de-carturesti-stripe-01

Mihaela Pascu-Oglindă

Redactor literar, a absolvit Facultatea de Limbi și Literaturi Străine și masteratul de Teoria și Practica Editării de Carte, Universitatea București. A debutat cu poeme în antologie în 2015 și cu proză scurtă în antologia "Cum iubim", Vellant, 2016.


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *