La finele anului trecut a apărut la Cartea românească un nou volum semnat de Cătălin Mihuleac, Aventurile unui gentleman bolșevic, cea de-a noua carte a autorului ieșean.
Primul care atrage atenția asupra volumului este chiar titlul foarte bine ales, dacă mă întrebați pe mine. Oximoronul evident al gentlemanului bolșevic îi creează cititorului un univers de așteptări care nu trădează, însă narațiunea în sine reușește să fie atât de bine construită, încât să-l și depășească.
Nu avem de-a face cu o nouă carte doar despre comunism și atrocitățile sale, ci și cu o perspectivă mai largă asupra societăților distopice. Personajele principale par a fi un poet neadaptat, un securist atât de bine informat, încât îi surprinde și pe colegii săi și o tânără obeză a cărei personalitate se dovedește a fi ușor influențabilă, deși inițial nu dă această impresie. Dacă lucrurile ar sta doar așa, romanul s-ar încadra într-o linie cu care cititorii s-au obișnuit deja și nu ar mai produce atâtea surprize.
Cel mai important personaj al romanului este însă blocul în care locuiește artistul cu un comportament neadecvat, cel care are o conștiință în sine și care este capabil de un mai mare discernământ chiar decât organele de partid care îl locuiesc în majoritate și care au drept scop principal reeducarea celorlalți locatari neadaptați.
Blocul este, mai mult decât șosetele gri ale lui Ion Scutelnicu, un adevărat slujitor al regimului. Imbatabil, indestructibil, surprinzător. Chiar și după demolare, terenul pe care a fost ridicat blocul își menține funcția simbolică, forțând noile autorități să-i găsească o întrebuințare care să nu-i nege existența anterioară a mega-structurii cu voință în sine, ci să o deplângă, confirmându-i astfel statutul privilegiat.
Pe lângă această metaforă cu multe semnificații, cititorul va avea plăcerea de a găsi și alte simboluri care să-l facă să se raporteze la comunism din alt punct de vedere decât cele cu care atât romanele, cât și non-ficțiunile publicate în anii de după revoluție l-au obișnuit. De la simbolul șobolanului care pune stăpânire pe mintea artistului, supunându-l unui șantaj psihologic care-l ucide înainte de lovitura finală dată de bloc la simbolul scuipatului care poate fi folosit pentru confecționarea instrumentelor de zbor, cartea este plină de artefacte cu funcție ritualică, al căror scop este acela de a atrage atenția prin grotescul lor.
Din acest punct de vedere, romanul nu este ușor digerabil pentru cei mai “sensibili”. Cele mai multe simboluri sunt alese din zona dejecțiilor, motiv pentru care citittorii mai pudibonzi le vor putea face față cu greu. Pe de altă parte, având în vedere referenții reali ai respectivelor metafore, asocierile sunt ușor justificabile, nu sunt deloc gratuite și pot fi considerate, de cei care au fost victime directe ale regimului, chiar prea slabe față de realitatea acelor vremuri.
Din punctul de vedere al construcției personajelor, singura hibă ar fi în conturarea imaginii feminine. Oportunismul și lipsa de fermitate de care Ella dă dovadă în cea de-a treia parte a romanului nu par a fi în concordanță cu acțiunile ei din partea a doua. Explicația propusă de narator este totuși prea simplistă pentru a justifica fermitatea cu care eroina se expune, cu doar câteva pagini înainte, posibilității unui arest dacă ar fi fost prinsă de autorități în zbor.
În afară de aceste lucruri, romanul aduce un nou suflu în sfera cărților despre crimele comunismului și ar putea fi citit cu satisfacții maxime chiar și doar ca o nouă perspectivă asupra unei perioade analizate în detaliu în ultimii ani.
