– Unde ai fost?

– Nu prea departe, doar la o aruncătură de băț înapoi în timp, pe când aveam vreo nouă ani. Sorry de întârziere, dar chiar m-a prins jocul ăla de volei de pe plajă. Dacă i-ai cunoaște pe Matti, pe Julie și pe Inge ai înțelege că nu-i prea ușor să pleci de lângă ei…

Nu, nu e un citat, dar dacă i-am pune întrebarea asta lui Ruud, personajul principal al cărții Unde ai fost de K. Schippers, probabilitatea de a ne oferi răspunsul de mai sus e foarte mare.

O mașină a timpului? C’mon, cine mai scrie despre așa ceva? Ei bine, K. Schippers scrie despre asta. Și nu numai. Despre întoarcere în timp, despre fotografie, despre amintiri, despre dragoste. Pare simplu, dar nu e, pentru că scriitura e asemeni unui aluat de foietaj. Straturi peste straturi peste straturi. Le percepi ca atare, dar le guști ca întreg. Orice încercare de separare e de prisos. Se pare că versatilitatea atât de firească a autorului olandez de a trece de la un gen literar la altul, de la poezie la roman, de la nuvele la eseu, este aici confirmată la nivel micro de ușurința cu care trece de la un registru la altul al poveștii.

Și povestea în sine pare simplă. O dimineață obișnuită. Ruud vrea să îi facă o surpriză fostei sale prietene Slim, care încă doarme în patul lui, după un remix nocturn reușit. Intenția lui e să îi pregătească micul dejun, de fapt să îl cumpere gata pregătit de la băcănia din colț. Iese din casă cu acest gând și chiar în momentul în care ușa se închide realizează că și-a uitat cheile. Acesta este de fapt declicul romanului. Ușa apartamentului lui Ruud, cu Slim și cu cheile înăuntru, cu Ruud afară.

Ies pe stradă și trag ușa după mine. Și chiar înainte să se încuie îmi trece prin minte, ciudat că mai am timp pentru asta, că-ți dai seama cu adevărat de greșeală înainte să auzi cum se închide ușa, că ai chiar timp să realizezi că nu mai poți face nimic. pag. 6

Să nu vi-l imaginați vreun fatalist incurabil. Nici pe departe. Pleacă liniștit la băcănie după micul dejun, gândindu-se că o va trezi pe Slim sunând la ușă când se va întoarce. Adevărata problemă e că Slim nu îi va răspunde. Venise cu serviciul de câteva zile în oraș pentru un contract cu un muzician și Ruud știa că acea zi urma să fie foarte încărcată pentru ea. Poate că  s-a trezit, nu l-a găsit în casă și pur și simplu a plecat fără să aibă nicio idee despre lipsa lui sau uitarea cheilor.

Așa începe oficial hoinăreala lui Ruud. Intervine Schippers care își ajută personajul principal punându-i o altă cheie în buzunarul jachetei. Era cheia de la apartamentul mamei lui. Și aventura începe.

Aflăm că au existat o mamă și un tată, amândoi înnebuniți după film și fotografie. Aflăm că există o soră mai mică, psihiatru, Truddy. Când Ruud intră în apartamentul mamei, parcă începe proiecția unor diapozitive. Unul dintre planurile cărții, unul dintre straturile aluatului de foietaj, este chiar această proiecție a detaliilor, combinație între fotografie și film. Atât de tare m-am prins în vizionare, încât la un moment dat aproape că nu mai conștientizam scriitura în sine. După vreo jumatate de carte am realizat că habar nu aveam cum scrie Schippers. Nu citeam, vizionam cartea.

Dar să revin la povestea lui Ruud, care încuiat pe dinafară își începe aventura în apartamentul mamei, unde regăsește toate obiectele acelea care păstrează nealterată legătura cu trecutul. Se oprește cu precădere la cele două aparate, un Kodak  620 și un Reflecta, și la multele fotografii pe care el și Trudy începuseră să le clasifice. Căuta ceva, dar încă nu i se arăta clar obiectul în sine. Părăsește apartamentul, trece pe la studioul foto care îi aparținea, unde angajata lui Lola își vede de treabă. Apoi, ajuns în fața cinemaului primește un bilet gratis de la o anume Celia. La sfârșitul filmului are  impresia că o vede pe Slim, dar în muțimea de oameni nu reușește să ajunga la ea. În fapt Ruud este într-un strat, iar Slim în altul. Pe tot parcursul cărții se vor căuta fără să se găsească. Revenit în apartament, Ruud are prima experiență de reîntoarce în trecut cu ajutorul unei fotografii.

Fotografia cu tanti Gré și cu cei doi copii ai ei pe cărarea de nisip e chiar în fața mea. Are marginea zimțată. Acum nu mai vezi așa ceva pe nicăieri. Ating cu vârful degetului nisipul, aud sunetul valurilor lovind-se de țărm, fără puncte culminante, mângâi ușor aerul, atât de intens acolo, întind mâna prin spațiul dogoritor…pag.25

Și gata, Ruud e acum pe plajă cu ei. Trecem la alt strat de foietaj.

Ruud află de fapt care este scopul acestei călătorii. O broșă care aparținuse mamei lui și pe care aeasta o făcuse cadou lui Chris, bună prietenă de familie și prima lui dragoste: un papagal din pietre prețiosae albastre, cu un rubin roșu pe cap. Pentru a nu pierde legătura cu trecutul și cu amintirile, Ruud vrea broșa aceasta. Dar și el știe, ca toată lumea, că dacă reușești să ajungi în trecut, nu ai voie să modifici cu nimic cursul evenimentelor pentru a nu periclita prezentul. Așa că lui Ruud îi veni năstrușnica idee de a realiza o copie a broșei cu care să se întoarcă în trecut și să o pună în locul celei veritabile pe care urma să o ia cu el. Pendulările acestea ale lui Ruud în trecut și în prezent par atât de posibile și normale, încât caracterul fantastic al povestirii trece pe locul al doilea, primând povestea lui de dragoste și încercarea de substituire a obiectului simbol.  Intervine iarăși Shippers în ajutorul lui Ruud cu câteva personaje rocambolești precum Claudio, Larette și Celia (da excat, acea Celia care în prezent îi oferise biletul la cinema și care, asemnea lui Paz, muzicianul cu care Slim semnase contractul, este un fel de mediator al celor două lumi paralele.

poza ok

Mai departe nu vreau să vă stric surpriza dezvăluind-vă cum se termină povestea, dar redau câteva mostre pentru a vă convinge că merită citită.

La un moment dat Ruud își amintește de un îngrijitor de la cimitir care ducea florile aduse cu atât de bune intenții, dar devenite între timp gunoaie, la un tomberon din aluminiu. Chiar înainte să le arunce, le strângea în buchet, ca și cum florile de pe morminte ar trebui să arate bine când dispar în întuneric. Un asemenea moment nu se poate surprinde niciodată într-o fotografie, trebuie să fii acolo, acesta e neajunsul meseriei. pag.21

Fotografiile sunt o alinare, doar atât, impresia că s-a mai păstrat ceva din ceea ce nu rămâne nici un moment la fel, ceea ce e tot timpul pe punctul de a dispărea. Pentru asta vin oamenii în studio. pag.22

Totul devine atât de ușor, alunecă din ce în ce mai adânc spre ceea ce reții dintr-o întâmplare, de parcă n-ar mai fi nici o diferență între sunet și culoare și miros, tot așa cum într-o fotografie un perete și un nor par să fie făcute din același material. pag.167

Despre Fotografia din grădină:

Iau negativul cu grădina, pe care îl ascundeam de Trudy, și-l țin în lumină. Iată-mă cu părinții mei și cu tanti Gré. Dacă văd bine, mama poartă broșa. În cazul în care Claudio nu reușește, o să mă duc singur în căutarea broșei. De ce nu m-am gândit la asta înainte? (…) După primele probe stângace cu o stație de tramvai și cu un loc de joacă, trebuie să țintesc mai sus. Poate că doar o singură fotografie mă mai desparte de Julie, de Matti și Inge și de broșă. Și chiar de Chris.  pag.77

De ce a ales Ruud tocmai această fotografie? N-a dat nici un fel de explicație și Lola n-a îndrăznit să întrebe. După rochii îți dai seama că fotografia e veche de zeci de ani. Un bărbat, un băiat și două femei, mănâncă ceva dintr-un pahar. Nu se vede ce. Poate înghețată, cu mâinile țin ceva strâns, ca și cum se prefac în glumă că mănâncă ceva. Nu se vede nici lingura băiatului. Se estompează, confundându-se cu tricoul lui alb. Abia acum, când fotografia e în format mare, își dă Lola seama de asta. Mai face un pas înapoi. Cât de țanțoș stă scaunul de grădină într-o parte a mesei, excepțional de clar. Lângă scaunul femeii îmbrăcate în rochia înflorată e o geantă închisă la culoare. Din ea iese un șal sau o mânecă. Oare ce altceva mai e înăuntru? (…) Lola se mai uită o dată în grădină. (…) Pentru o clipă pare să bată vântul printre frunze, atât de clară e imaginea. Nu se vede doar grădina, ci și eclerajul slab și balansul dintre umbră și lumină. Cu alte cuvinte, aici le-a fost restituită libertatea lucrurilor care nu-ți reușesc în nici o fotografie și altfel sunt imobilizate în alb-negru. pag.86-87

Romanul Unde ai fost, dincolo de ludic și fantastic, este o poveste despre imagini, despre fotografie. Mai exact despre dragostea pentru fotografie. În anul 2006 a câștigat premiul Libris, juriul numindu-l punctul culminant al operei atât de complexe a lui Schippers. Aici, pe pagina de facebook, veți găsi mai multe detalii despre carte și autor.

Fotografiile se mișcă în mâinile lui Ruud tocmai pentru că el are un fel special de a se raporta la ele. Fotografia din grădină, care este în fapt factorul declanșator al calătoriei finale a lui Ruud, mi-a amintit de o altă fotografie a unui alt cunoscut împătimit al acestei arte: Fotografia din seră a lui Roland Barthes. Am citit acum vreo trei ani Camera luminoasă și trebuie să recunosc că dincolo de demersul lui Barthes de a înțelege fotografia, de afla ce e aceasta în sine și de câțiva termeni precum noema sau punctumul fotografiei, mi-a rămas foarte clară în minte doar imaginea Fotografiei din seră, care o reprezintă pe mama autorului copilă fiind. Am reluat Camera luminoasă și voi încerca să revin cu câteva impresii despre aceasta, doar atât cât să vă trezească interesul de a o citi.

Unde ai fost, de K. Schippers, editura Univers, 2011. Cartea poate fi comandată de pe librăria online Cărturești, de aici.

bookaholic sustinut de carturesti stripe-01

Maria Elisabeta Boamfă

Psiholog de profesie, a lucrat în domeniul dezvoltării şi trainingului. Momentan, expatriată în Germania, se ocupă de îmblânzirea limbii, iar în timpul rămas are grijă, cu neostoită pasiune, de cărţi şi de alte minuni. Adeptă a cultului "bucuria vieţii", e responsabilă cu colectarea de zâmbete şi poveşti.


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *