
Am început să o urmăresc pe Alice Munro cu o poftă nebună de proza ei, în special după ce a luat Nobelul și a intrat în lumina reflectoarelor în toată lumea literară (pe bună dreptate, cum menționam și cândva mai demult). Povestirile ei creează dependență – încercați numai și veți vedea despre ce vorbesc. Din fericire, dependenții se pot trata acum, căci Editura Litera a scos volum după volum din scrierile autoarei canadiene – pentru cei care au deschis Bookaholic-ul mai târziu, menționez că mai întâi a fost reeditată cartea Prea multă fericire, apoi a apărut Dragă viață (cel mai recent titlul semnat de Alice Munro, din 2012, aparent ultima carte a acesteia), Ură, prietenie, dragoste, căsătorie și, în cele din urmă, Fugara. Așadar, în aproape un an de la câștigarea Premiului Nobel pentru Literatură, beneficiem deja de patru traduceri grozave. E un câștig enorm pentru noi, cititorii români.
Ură, prietenie, dragoste, căsătorie (în original, Hateship, Friendship, Courtship, Loveship, Marriage – puteți observa că în traducerea românească s-a pierdut un cuvânt din titlu, nu-mi imaginez de ce -, publicat în 2001 de editura McClelland and Stewart) a fost recompensat, în 2009, cu Man Booker International Prize și mie mi s-a părut a fi la mijlocul dintre Prea multă fericire și Dragă viață ca intensitate. Altfel spus, acest volum mi-a plăcut mai mult decât primul și mai puțin decât ultimul (pe care îl consider, negreșit, capodopera operei lui Alice Munro, oricât de greu îmi este să folosesc acest cuvânt și oricât de uzat este el). Asta nu înseamnă că vreuna dintre cărțile scriitoarei canadiene este de neglijat, nicidecum (și afirm asta chiar dacă încă n-am ajuns la Fugara).
Nouă povestiri se află între cele două coperte ale prezentului volum și în cele 416 pagini, astfel: Ură, prietenie, dragoste, căsătorie, Podul plutitor, Mobilă de familie, Consolarea, Urzicile, Casa cu grinzi de lemn, Ce rămâne în amintire, Queenie și Trece ursul peste munte. Cuvintele care alcătuiesc titlul, preluate de la prima proză scurtă din volum, sunt un fel de teme-umbrelă ale scrierilor lui Alice Munro de aici, în particular, dar și din celelalte volume, în general. Căci prozele ei surprind universul domestic despre care aminteam într-o altă recenzie, lucrurile banale pe care nu le luăm în considerare, de cele mai multe ori, dar care sunt pline de sens, sentimentele și relațiile care ne definesc, cu toate bucuriile și tragediile implicite.
Tot femeile sunt în prim plan, chiar dacă sunt însoțite de soții lor, copiii lor, părinții, alte rude, prietenii, amanții ș.a.m.d. Gândurile femeilor sunt puse sub microscop, alegerile lor sunt puse pe tapet, dorințele lor influențează viața celorlalți. Femei simple, atât de departe de idealul contemporan (n-avem fotomodele și nici genii), cu defecte și calități, din toate clasele sociale, prinse în momentele de răscruce, majoritatea captive căsniciilor lor, suferinde (fizic sau psihic). Alice Munro le înțelege, le tratează cu respect viețile, necaricaturizând celelalte personaje de dragul de a demonstra ceva, de a le scoate pe ele la înaintare sau de a le pune pe un piedestal, și le portretizează în toată splendoarea lor, cu bune și cu rele.
Mă surprinde de fiecare dată stilul ei, abilitatea de a jongla cu timpul și de a concentra, pe douăzeci-treizeci-maxim patruzeci de pagini, o poveste întreagă, un roman într-o povestire practic, astfel încât, atunci când proza se încheie, n-ai sentimentul că ar mai fi fost ceva de spus. Deși, atenție, asta nu înseamnă că autoarea nu are încredere în cititor și nu-i lasă răspunsuri de găsit printre rânduri, ci mai degrabă că fiecare propoziție contează, dacă ai ratat una, ai ratat poate tot (mi s-a întâmplat asta și m-am întors, am recitit cu atenție și am observat cum mă dusese valul și unde îmi lăsase cârligele în text). Pe de altă parte, faptul că în fiecare volum o regăsesc preocupată, în mare, de un anumit tip de sensibilitate, de un număr restrâns de teme – dragoste, relații, religie, ură, invidie, infidelitate, boală etc. -, de acel univers mărunt, populat de obiecte care capătă importanță în economia textelor, nu mă plictisește, ci mi se pare reconfortant. La Munro, cred eu, contează enorm „cum”, mai degrabă decât „ce” – cum povestește, nu neapărat ce povestește.
În ceea ce privește conținutul propriu-zis al povestirilor, iată, pe scurt, despre ce este vorba în fiecare proză din Ură, prietenie, dragoste, căsătorie: proza Ură, prietenie, dragoste, căsătorie, care deschide volumul omonim, este, din punctul meu de vedere, cea mai bună povestire din cartea de față. Două adolescente răsfățate, prietene, una mai isteață, Edith, fiica lui Schultz, care avea un atelier de reparații de încălțăminte, și Sabitha, mai cochetă, fata unui fost pilot și a unei femei cu probleme de fidelitate, crescută de bunicul din partea mamei, ușor înstărit, pun la cale o farsă ce va schimba viața menajerei Sabithei definitiv. E excelent construită povestirea, începe cu Johanna, menajera, la gară, încercând să trimită mobilă într-un orășel, apoi mergând să-și cumpere o rochie nouă. Ai vreme, pe cele câteva pagini de început, să empatizezi cu Johanna, dar nu-ți vei imagina cum va schimba macazul autoarea și ce circumstanțe o vor aduce pe menajeră alături de Ken Boudreau, tatăl Sabithei. Podul plutitor este, grosso modo, povestea unei bolnave de cancer, Jinny, care face chimioterapie și a primei sale experiențe extraconjugale, pe un pod plutitor (unde va fi sărutată de un băiat). Mobilă de familie ne dezvăluie istoria unei familii, întemeiată pe un accident cu o lampă de ulei; Alfrida, verișoara tatălui naratoarei, este cea mai spectaculoasă rudă până când devine, la ani distanță, pentru tânăra studentă care povestește, o pacoste. Asta nu o va împiedica pe aceasta din urmă să se folosească de povestea de viață a Alfridei – mama care moare din pricina arsurilor provocate de lampa amintită – în ficțiune.
În Consolarea un bărbat în vârstă, diagnosticat cu scleroză amiotrofică laterală, decide, împreună cu soția sa, să se sinucidă înainte de a fi prea târziu pentru el (deja paralizat parțial). Numai că o face de unul singur, atunci când Nina este plecată, și nu-i lasă niciun bilet, ceea ce o duce la disperare pe aceasta. Bine, va descoperi o notă, dar nu va fi nici pe departe ceea ce ar fi așteptat.
Urzicile vin cu o poveste de dragoste dintre doi copii care, la un moment dat, sunt nevoiți să-și ia rămas bun. Punctul culminant va fi atunci când ei se vor regăsi, peste mulți ani, cu totul și cu totul întâmplător: ea, mamă a două fete, plecată de acasă pentru a se elibera de povara căsniciei a a experimenta aventuri noi; el, soțul cu trei copii care ascunde un secret groaznic. Dacă se va întâmpla ceva între ei, vă rămâne să descoperiți.
Casa cu grinzi de lemn are în centrul ei o relație atipică dintre două verișoare, una care s-a dedicat familiei în care a crescut, și cealaltă aparent împlinită, cu un soț intelectual și doi copii ascultători. Tragediile așteaptă să se dezlănțuie, iar finalul va rezolva problemele apărute. Ce rămâne în amintire este narațiunea care păstrează și rememorează, constant, gustul dulce al unei singure infidelități din partea unei soții docile. Iar în Queenie întâlnim o altă relație atipică, dintre două surori vitrege. Queenie este numele protagonistei care va fugi cu un văduv (care se va dovedi un soț violent) în Toronto, unde se va angaja la un cinematograf, ca vânzătoare de bilete (similar personajului principal feminin din proza Despărțirea de Maverley, din volumul Dragă viață). Va rămâne în relație până când va găsi o pârghie pentru a „evada”.
Trece ursul peste munte este, după Ură, prietenie, dragoste, căsătorie, cea de-a doua cea mai bună proză a volumului, care, de altfel, îl încheie maiestuos. Un narator omniscient ne relatează, la persoana a III-a, viața cuplului Fiona-Grant. O pendulare continuă între trecutul lor, pe vremea când erau studenți sau tineri la începutul carierei, și prezentul, momentul în care Grant își vizitează soția într-un azil pentru bolnavii de Alzheimer, acolo unde, cu răbdare și iubire, asistă la flirturile nevinovate ale Fionei cu Aubrey, un alt pacient. O poveste emoționantă, credibilă (mai ales că Grant, soțul exemplar la bătrânețe, își înșelase soția de nenumărate ori în trecut), care ți se dezvăluie treptat și te uimește din toate punctele de vedere. Apropos, cele două proze amintite în acest paragraf au fost ecranizate – prima, în 2006, cu numele Away from Her, în regia lui Sarah Polley; cea de-a doua anul trecut, sub titlul Hateship Loveship, de Liza Johnson. Încă nu am vizionat filmele, voiam să citesc mai întâi prozele în cauză.
Sigur, este o grosolănie ce-am făcut eu în cele câteva rânduri de mai sus, încercând să schițez câte ceva din fiecare proză din volum. Și asta pentru că le-am trunchiat enorm, le-am redus la două cuvinte. Despre ele (mai ales despre cele două pe care le consider cele mai faine din carte) se poate scrie mult și bine, se pot analiza din n unghiuri și găsi zeci de perspective. Însă am vrut să aveți o imagine de ansamblu asupra lor, poate să vă incite pentru a le descoperi pe cont propriu, căci volumul de proză scurtă Ură, prietenie, dragoste, căsătorie merită, cu siguranță, toată atenția voastră.
Comandă cartea Ură, prietenie, dragoste, căsătorie de Alice Munro online de pe librăria Cărturești de aici
Probabil e greu de gasit un echivalent in romana pentru ”courtship””. 🙂