Bookaholic

Îmi plac mult romanele lui Tracy Chevalier. Sunt romane istorice, scrise într-un stil lejer care nu lasă să se întrevadă imensa muncă de documentare din spatele poveștii. Cel mai mult îmi place felul în care scriitoarea americană recreează atmosfera istorică a cărților sale: Delft-ul medieval al lui Vermeer (Fata cu cercel de perlă), Parisul medieval al tapiserilor și vopsitorilor (Doamna și licornul), Londra de secol XVIII – în pragul iluminismului, dar ducând după sine moștenirile moravurilor medievale, noroiul și mirosurile pestilențiale puse alături de poezia și pictura lui William Blake (Simetria de temut) – sau nașterea timpurilor moderne – discuții despre evoluția și apariția omului apărute în febra vânătorii de fosile de la finalul secolului XIX (Făpturi uluitoare) – și noile moravuri sociale schimbate de feminismul în ascensiune (Îngeri căzători). Dincolo de personaje și povești, din romanele lui Tracy Chevalier îmi rămâne mereu în minte o anumită atmosferă specifică, un sentiment foarte precis al timpului descris.

Același sentiment mi l-a dat și ultimul său roman, La marginea livezii, apărut în română concomitent cu ediția engleză. Istoria unei familii de coloniști americani, ce încearcă să-și facă un rost cândva la mijlocul secolului XIX. Acțiunea cărții începe în primăvara anului 1838, în Ohio, și se termină în San Francisco, în anul 1856. Nevoit să părăsească ferma familiei părintești pentru a-și întemeia propria fermă James Goodenough pleacă cu soția și copii din Conneticut, oprindu-se într-o regiune neprietenoasă ce purta numele de Black Swamp. Regulile timpului spuneau că oricine se poate așeza pe un petic de pământ și-l poate declara ca fiind al său dacă, în decurs de trei ani, reușea să crească acolo o livadă cu 50 de pomi.

Condițiile grele de trai (Black Swamp era, după cum îi spune și numele, o mlaștină afurisită, plină de țânțari, noroaie și umezeală), recoltele uneori insuficiente, munca grea, copiii mulți (dar și împuținarea lor din cauza febrei țânțarilor), nasc certuri tot mai mari între James și soția sa, Sadie. Iar punctul culminant al prăpastiei ce se adâncește între cei doi este chiar livada ce ar fi trebuit să le confere legitimitate asupra pământului muncit. Refugiindu-se tot mai mult în alcool, Sadie vrea cât mai mulți meri pentru cidru (din care se putea face rachiu), pe când James își dorește tot mai mulți meri dulci, buni de mâncat. Pasiunea lui James pentru copacii săi depășește în intensitate atât iubirea față de copii, cât și pe cea pentru soție (lucru pe care aceasta îl observă, evident, și care nu face decât să adâncească conflictul dintre ei).

„Lăsându-se pe un buștean umed, a stat și s-a uitat la foiala verde care punea stăpânire pe copaci, la păsările care fâlfâiau de colo colo prin ramuri construindu-și cuiburile, la cocărăii și la florile de trilium și de pantalonii-olandezului de la picioarele sale, și la altoiul pe care fiul îl făcuse la distanță sigură de Sadie și de mânia ei. Treptat, stând pe buștean, s-a destins așa cum nu reușea niciodată în preajma oamenilor. Îi plăcea să observe transformările pomilor de-a lungul anotimpurilor, cu frunzele desfășurându-se într-un verde tot mai intens, apoi arzând ca flăcările, devenind maro și desprinzându-se. Copacii nu îi răspundeau, nu îl înfruntau cu îndărătnicie, nici nu râdeau de el. Nu se aflau aici ca să-l chinuie; într-adevăr, nu se aflau deloc pentru el. Faptul că James ședea sub ei nu conta în nici un el, iar pentru asta bărbatul era profund recunoscător”.

Evoluția conflictului dintre cei doi soți este excelent descrisă, scriitoarea alternând narațiunea la persoana a III-a prin care urmărea gândurile și acțiunile lui James, cu narațiunea la persoana I făcută de Sadie. Această a doua narațiune este cu atât mai interesantă cu cât autoarea o redă în grafia plină de greșeli a femeii semi-analfabete care este Sadie. Iar acest experiment lingvistic este continuat într-o serie de scrisori semnate de fiul cel mic al familiei, Robert, cel care alege să se îndepărteze de violența și trecutul familiei și să-și construiască un destin independent.

În timp ce narațiunea lui Sadie continuă monoton în același limbaj și cu aceleași greșeli de la început la final, grafia din ce în ce mai corectă a scrisorilor lui Robert reprezintă dovada cea mai bună a schimbării și evoluției sale. Dintre toți copiii, Robert este singurul care împărtășește dragostea tatălui pentru copaci, reușind, în timp, chiar să o ducă mai departe, atât ca meșteșug, cât și ca înțelegere. Excelent tradus de Veronica D. Niculescu, textul își păstrează și în limba română frumusețea și „inocența” exprimării.

Foarte bine realizat mi s-a mai părut și felul în care autoarea a reușit să redea durata lungă a timpului în narațiune, o durată pe care noi, copii ai mesajelor-instantanee, nu o mai putem simți. Dorind să se îndepărteze cât mai mult de familia sa, Robert pleacă din Est (Ohio), traversează întreg continentul american până în cel mai vestic punct al său (California). Spațiul imens dintre aceste două puncte este augmentat de timpul pe care îl fac până la destinație scrisorile trimise de el familiei (uneori trimise din an în an, alteori la distanță de câțiva ani).

Două lumi se completează și se diferențiază pe tot parcursul romanului: lumea oamenilor, cu toate greutățile, răutățile și mizeriile pe care și le fac oamenii unii altora, și lumea naturii (a copacilor, mai ales), cu ritualurile sale milenare, cu micile miracole ce încep an de an cu surpriza înmuguririi și se termină cu pârguitul fructelor. E atâta frumusețe în această lume naturală, o frumusețe pe care nu o mai conștientizăm și care ni se pare de la sine înțeleasă, o frumusețe pe care o ignorăm atrași în micile noastre războaie mizere, cele care scot tot ce e mai urât din om. Unele dintre cele mai frumoase pagini din roman sunt cele în care urmărim privirea pe care o aruncă James asupra merilor săi, voluptatea cu care le atinge crengile și cu care savurează gustul plin al unui măr copt, și privirea pe care o plimbă fiul său, Robert, pe trunchiurile maiestuoase de sequioa, descoperite în călătoriile sale.

„În călătoriile sale, văzuse multe lucruri care îi pricinuiseră o durere puternică în piept, ca un junghi de tristețe ce-i străpungea inima: preria care se întindea până departe, de n-o cuprindeai cu privirea; un ulm singuratic care făcea ca cerul de dincolo de el să pară de cel mai intens albastru din câte văzuse vreodată; o tornadă rotindu-se deasupra liniei orizontului verde-cenușiu; vârfuri de munți acoperite de zăpadă care păreau că atârnă ca niște triunghiuri albe. Acum vedea încă un asemenea lucru. Doi copaci enormi stăteau de fiecare parte a drumului, o intrare naturală în pădurea din față. Nu erau la fel de înalți ca arborii redwood pe care îi văzuse pe coastă, dar erau mult mai groși – groși la bază cât o colibă. Făceau un om să pară pitic, cu circumferința lor și cu volumul de lemn pe care îl împingeau către cer. (…) Robert n-avea cuvinte pentru starea de minunare, ca un vid, care creștea înăuntrul lui”.

În final, două imagini care mi-au rămas în minte: cea a unei pături matlasate făcută de familia lui James la plecarea sa din Conneticut din resturi de haine ale membrilor familiei, pătură ce se jerpelește tot mai mult din pricina delăsării lui Sadie, care este cârpită și refăcută de Martha, fiica sa cea mică. O pătură care ajunge de pe coasta de est a Americii pe cea de Vest, după ce a ocolit întreg continentul sud-american (uneori, pentru a ajunge mai repede într-un loc, trebuie mai întâi să te îndepărtezi, ca să poți, mai apoi, să te apropii) și în care, în final, se strâng speranțele renașterii unei noi familii, una mai bună.

„Pătura o luaseră cu ei din Conneticut în urmă cu nouă ani – era nouă pe atunci, terminată în grabă de Sadie și de surorile lui, fiindcă se hotărâseră în pripă să plece în vest. James știa bine pătratele, chiar și la lumina slabă a lămpii. Erau făcute din pânză de la rochii și șorțuri, cearșafuri vechi și alte bulendre ale familiei: o bonetă galbenă și uzată a mamei lui, o fustă albastră care se rupsese, a lui Sadie, pantalonii fratelui Charlie, tot rupți. Întreaga lui familie din Conneticut fusese prinsă acolo în niște cusături rapide, inegale, acum destrămate din loc în loc”.

Cea de-a doua imagine: douăsprezece semințe de măr îndesate într-o batistă murdară, primite de Robert odată cu vechea pătură ponosită, bucăți mici și insignifiante, dintr-un trecut pe care-l voia dat uitării, dar care l-a prins din urmă, forțându-l să facă ceea ce nu voia cu nici un chip: să se uite cu speranță către viitor.

„A pipăit în buzunar semințele de Golden Pippin pe care i le adusese Martha. Erau încă acolo. Semințele se pot păstra mult timp. Nu era nevoie decât de-un loc potrivit ca să prindă rădăcini. Iar el avea să-l recunoască atunci când o să-l vadă”.

Familie, dragoste și ură, natură milenară față în față cu o civilizație urbană în ascensiune, febra aurului (în câteva tușe precise, scriitoarea descrie foarte pregnant nebunia și, totodată, blazarea pe care le aducea în ochii oamenilor goana după aur), o carte despre o lume plină de necazuri, dar și de mici minuni cotidiene, La marginea livezii este un roman istoric lejer care se citește repede și cu plăcere.

La marginea livezii, de Tracy Chevalier, Ed. Polirom, 2016, trad. Veronica D. Niculescu, col. „Biblioteca Polirom. Actual”

Cumpără cartea din librăria online Cărturești!