Bookaholic

Această carte nu este nici Baedeker, nici Michelin, este ghidul lui Gabriel Pătraşcu, cea mai originală şi mai spirituală călăuză, pe care orice turist împătimit şi-ar dori-o.

Impresiile sale de călătorie, pline de prospeţime şi umor, ocolesc textele seci sau encomiastice din pliantele multicolore şi privilegiază privirea genuină, fără idei preconcepute, care însă ascunde o profundă cunoaştere a culturii şi civilizaţiei sacre, dar şi laice. Cele 20 de povestiri, narate în ritm alert de stand-up comedy de un cavaler cruciat eretic, pendulează între trecut şi prezent cu naturaleţea cu care doar memoria şi asociaţiile rapide de idei pot aduna laolaltă amintirile din copilărie şi vieţile sfinţilor.

Vacanţele filocalice ale lui Gabriel Pătraşcu nu sînt doar cronica unei căutări a frumuseţii, ele au şi darul de a descătuşa hohote de rîs homeric şi de a invita la o provocatoare odisee. Iar acesta este doar începutul.

„Datorez această carte lui Vlad Muşatescu, de la care am învăţat că adevărata călătorie nu este nici cu avionul, nici cu trenul, nici cu bicicleta şi nici chiar cu o copaie în loc de plută, ci sub oblăduirea unui document Word, pentru că ştii întotdeauna de unde pleci, adică de la o pagină goală, dar nu ştii niciodată unde vei ajunge, în mijlocul unei jungle din care nu s-a întors nimeni sau pe o plajă aglomerată, înconjurat de priviri iritate. Cuvintele sînt asemenea banilor. Unul îl cheamă pe celălalt şi, în scurt timp, te trezeşti purtat de un şuvoi zornăitor pe cărări fascinante, cu un zîmbet tîmp pictat pe figură. Apoi criza mondială te lasă sărac lipit, la marginea deşertului, călare pe o jumătate de iepure şchiop. Iar ăsta e cazul fericit. Pe mine unul scrisul acestei cărţi m-a vindecat de multe boli, dintre care amintesc doar ipohondria, profilaxia şi fandaxia. Sper să le fie de folos şi altora. E trist să vezi oameni tineri răpuşi în floarea vîrstei de asemenea cumplite maladii.” (Gabriel Pătraşcu)

Cîştigătorul Concursului de Debut – ediţia 2015

„Vacanţe filocalice”, de Gabriel Pătraşcu – fragment

Colecție: Proză
Editura Cartea Românească
Carte publicată şi în ediţie digitală
200 p.

4.

În ciuda aparenţelor, nu m-am dus la Madrid pentru şopingăreală. Faza asta s-a întâmplat cumva împotriva voinţei mele. Şi cu asta mi-am rezumat cam toată viaţa. Cum nu pot să plec pe undeva fără să ajung şi la o mănăstire, într-o dimineaţă am luat-o spre Escorial. Mai întâi, am mers cu metroul până la gara Atocha. Pe bilete scria că trenul pleca de la linia 1. Am coborât la linia 1. Deasupra scărilor rulante trona panoul cu lista destinaţiilor. Escorialul nu se afla printre ele. Nu m-am ambalat prea tare. Organizarea latină lovea din nou. Şi cât mai dispreţuiam CFR-ul cu plăcuţele lui murdare, pe care scria cu litere plăpânde Bucureşti-Braşov, Bucureşti-Constanţa… Pe trenurile din gara Atocha nu scria nimic. O femeie m-a întrebat disperată ce tren să ia. Am ridicat din umeri. Unii se urcau, stăteau vreun minut nehotărâţi, apoi coborau. Cu privirea mea de vultur am văzut Escorialul pe panoul de la linia 2. Până am urcat înapoi în gară şi până am coborât pe peronul de la linia 2, numai bine a venit un tren. Nu scria nimic nici pe ăsta. L-am luat totuşi, cu inima îndoită. M-a convins pentru că avea etaj. Întotdeauna mi-au plăcut trenurile cu etaj. În afară de sex şi de finala Cupei Campionilor la fotbal, nimic nu e mai plăcut decât o călătorie de la Făgăraş la Sighişoara, la etajul trenului de navetişti, cu un bidon de trei litri plin cu palincă plimbat din gură în gură, într-un semiîntuneric promiţător, generat de fumul de Assos şi de becurile lihnite de foame, printr-un viscol năprasnic. Cu fiecare staţie care ne îndepărta de gara Atocha mă convingeam tot mai vârtos că eram în trenul greşit. Mai ales că potrivit ecranului de la capătul vagonului destinaţia finală părea să fie Cercedilla. Nici urmă de Escorial. Am trecut pe lângă un spital, prin nişte cartiere muncitoreşti, după care am ieşit din Madrid şi am pătruns într-o plantaţie de măslini. Eram pentru prima oară în Spania şi lucrul care îmi plăcea cel mai mult era că nu întâlnisem încă nici un român. Asta, şi meniul zilei la 12 euro. După vreo oră şi ceva, am coborât în Villalba. Probabil că pe acolo trecuse armata germană în timpul Războiului civil, pentru că aveau o gară perfect organizată. Scria clar ce tren pleacă spre Escorial, de la ce linie şi chiar şi la ce oră. În timp ce mă războiam cu automatele care vindeau apă şi sucuri, am reuşit să-mi pierd biletul. Am scanat tot peronul. Nimic. Biletul meu spre Escorial trecuse în universul tahionic. N-am avut prea multă vreme să mă ocup de el, pentru că a venit trenul. Vreo jumătate de oră, până la Escorial, am stat ca fachirii. O amendă era exact ce-mi lipsea. După ce am coborât din tren, ne-am luat după niște americani. Ăștia ne-au dus la un autobuz.

– Merge la Escorial? a întrebat unul.

Șoferul l-a privit amuzat.

– La mănăstire, a zis într-un târziu.
– Putem să mergem și pe jos? a întrebat americanul.

Noi le suflam în ceafă pentru că blocau singura ușă deschisă a autobuzului. Mai aveam puțin și îi împingeam înăuntru.

– Sigur că puteți, a răspuns șoferul. E încolo.
– E departe? a întrebat americanul prevăzător.

Probabil că era pățit.

– Nu. Vreo doi kilometri. Poate trei.
– Aaa… atunci mai bine cu autobuzul.

Șoferul a zâmbit mefistofelic.

– Cât e biletul? a mai întrebat americanul, în timp ce nevastă-sa îl trăgea nervoasă de mânecă.
– Doi euro.

În timp ce urcam în autobuz, mi-am găsit și biletul pierdut în Villalba, la automatul cu suc de ananas. Se pare că îl mutasem în celălalt buzunar. Sigur că se putea ajunge și pe jos la mănăstire. Ce nu spusese șoferul era că drumul însemna un urcuș nu foarte accentuat, dar suficient de solicitant pentru niște consumatori acerbi de televiziune și pizza.

Mănăstirea fondată de Filip al II-lea în 1563 a căpătat o situație specială în ierarhia Bisericii, fiind scoasă de sub autoritatea arhiepiscopului de Toledo, prin două bule papale, atârnând doar de priorul său. Lucrurile devin și mai dubioase dacă luăm în considerare faptul că a fost închinată de la bun început lui San Lorenzo, patronul bibliotecarilor, a comedianților și a bucătarilor, tipul care a făcut pierdut Graalul și alte relicve ale bisericii, în perioada persecuțiilor lui Valerian. Papa Sixtus nr. 2, bănuindu-și decapitarea aproape, i le-a dat lui nea Lorenzo, prietenul lui de pe vremea când trăiau amândoi în Spania și încă nu erau unul papă, iar celălalt diacon însărcinat cu administrarea bunurilor Bisericii. După ce Sixtus a fost scurtat de cap, cică prefectul Romei l-a chemat pe Lorenzo și i-a dat trei zile să se prezinte cu toată averea Bisericii. Om de spirit, ceea ce mă face să cred că era neprețuit la beții, Lorenzo a venit după trei zile cu toți săracii, golanii, văduvele, bolnavii, pensionarii, infirmii și cerșetorii pe care i-a putut strânge într-un termen atât de generos și a spus că asta e averea bisericii. Prefectul probabil că a apreciat poanta, dar avea și el obligațiile lui față de Valerian. Așa că l-a ars pe rug la 10 august 258. În mijlocul supliciului, Lorenzo a rostit fraza care i-a cucerit pe vecie atât pe bucătari, cât și pe comedianți:

– Sunt bine făcut pe partea asta, întoarceți-mă și pe cealaltă…

Despre Gabriel Pătraşcu

Gabriel Pătraşcu s-a născut pe 26 martie 1973, la Constanţa. Este absolvent al Facultăţii de Drept a Universităţii din Bucureşti în 1997. Este notar public. A debutat în 1996 cu o povestire SF în revista Anticipaţia.