Pentru primul ei spectacol dedicat copiilor, Chris Simion a ales, în Anul Caragiale (2012), patru secvenţe celebre din textele lui Caragiale pentru a le transpune pe scenă: Un pedagog de şcoală nouă, Domnul Goe, Vizită şi Examen, unindu-le sub titlul Mofturi. Potrivit şi adulţilor (cum se întâmplă, de fapt, cu scrierile lui Caragiale), spectacolul lui Chris Simion, montat la Teatrul „Ion Creangă”, îşi propune în primul rând să-i familiarizeze pe copii cu universul caragialian (iar adulţilor să le reamintească piese clasice pe care poate nu le-au mai văzut de mult). Pentru că este dedicat celor mici (de la şcoală primară în sus), spectacolul este interactiv şi foarte antrenant, lucruri absolut obligatorii când vine vorba despre teatrul pentru copii, căci ştiţi şi voi cât de greu este să captezi atenţia copiilor mai mult de câteva minute.
Cel mai important aspect al concepţiei regizorale în acest spectacol, punctul-cheie care a transformat ceea ce putea deveni o montare clasică, aşa cum sunt cu zecile de inspiraţie caragialiană, într-un spectacol modern şi, în acelaşi timp, educativ (dramatizarea, semnată de Ioan Gârmacea, respectă limbajul autorului, fără să recurgă la ajustări semnificative pentru a marca sincronizarea cu epoca actuală), este transformarea întregii săli de spectacol în sală de clasă. Cum intră în sala de spectacol, copiii simt că fac parte imediat din universul poveştii, sunt prinşi până la final într-o poveste care devine a lor, în care pot să participe şi nu doar să privească şi să-şi imagineze cum ar fi.
În spectacolul lui Chris Simion, cele patru texte ale lui Caragiale sunt unite într-o poveste-cadru, în care toate personajele, inclusiv Dl Goe şi Ionel, devin elevii lui Mariu Chicoş Rostogan. În povestea-ramă se desfăşoară acţiunea din Un pedagog de şcoală nouă şi Examen, existând două episoade de flashback – cel cu Ionel, din Vizită, şi cel cu Dl Goe. Dl Goe şi Ionel întârzie şi, pentru că sunt luaţi la rost, trebuie să explice de ce au întârziat: Dl Goe pentru că fusese cu Mam’mare, Tanti Miţa şi Mamiţa, iar Ionel, pentru că fusese ziua lui şi avusese musafiri (întâmplător, musafirul este chiar inspectorul!).
În sală, există şase scaune, pe care stau actorii care îi interpretează pe elevi, iar profesorul Mariu Chicoş Rostogan (Mihai Verbiţchi) se plimbă prin sală, interacţionând constant nu doar cu elevii săi, ci şi cu copiii, care, evident, sunt în culmea încântării. Şi nu doar că le adresează cuvinte, dar îi şi invită să participe: de pildă, atunci când elevii fac trăsnăi, cum ar fi să-i măzgălească cu creta catalogul, să-i spargă baloane în ureche sau să arunce cu cornete, profesorul îi întreabă pe copiii din sală cine a fost (e foarte interesant să observi reacţia copiilor la diferite reprezentaţii – eu am asistat la mai multe şi uneori copiii tac mâlc, nedorind să-i pârască pe elevi, dar uneori se vede o masă de degete ridicate şi îndreptate asupra „vinovaţilor”).
Foarte ingenioasă mi s-a părut şi scenografia, semnată de Adina Mastalier: o tablă dublă, care, în funcţie de cum e manevrată, se adaptează nevoilor tuturor scenetelor: în povestea-cadru este pur şi simplu tablă de clasă, în secvenţa cu Dl Goe se transformă în compartiment de tren unde Dl Goe (interpretat foarte ingenuu şi firesc de Cristina Casian, pe care trebuie să o vedeţi în Amalia respiră adânc, de la Teatrul Act, pentru care a şi luat Uniterul) se dă în stambă faţă de toată lumea; iar în secvenţa cu Ionel (interpretat tot de o actriţă, Miruna Ionescu, de la Teatrl „Ion Creangă”), se pliază ca masă unde are loc efectiv vizita şi în jurul căreia Ionel face toate trăsnăile posibile.
Dintre personaje, cele care reţin cel mai mult atenţia sunt, pe lângă Dl Goe şi Ionel (Miruna Ionescu face credibil din el un personaj răzgâiat, impertinent, dar, în acelaşi timp, drăgălaş), Mariu Chicoş Rostogan (Mihai Verbiţchi, care a avut rolul dificil de asumare a unui limbaj greoi, cu care nu mai suntem familiarizaţi) şi Alexandrina Halic (mai cu seamă în rolul din „Dl Goe”, Mam’mare, jucat mai degrabă cu o afecţiune exagerată decât cu isteria prin care celelalte personaje feminine îşi arată dragostea faţă de „puişor”).
Vă veţi amuza copios când pedagogul vă va da lecţii despre „comeată”, vă va spune despre metoda lui Peştaloţiu şi despre „genul neutru” sau despre „românii verzi”. Poate vă veţi gândi şi cât de asemănătoare este situaţia de pe vremea lui Caragiale cu ceea ce se întâmplă în sistemul de învăţământ contemporan (profesori incompetenţi şi elevi dezinteresaţi şi răzgâiaţi), dar cred că cel mai mult vă veţi relaxa şi veţi reintra, pentru puţin, în lumea copilăriei.
