Un roman controversat interzis de Ministerul Educaţiei din Israel
Romanul Viaţa dincolo de graniţă, tulburătoarea poveste de dragoste a unei israeliene cu un palestinian, a atras încă de la apariţie atenţia oficialităţilor israeliene. Mai mulţi profesori din Israel au propus introducerea cărţii în programa şcolară, însă, din pricina subiectului acesteia, Ministerul Educaţiei a respins propunerea, invocînd argumentul că „relaţiile intime dintre evrei şi neevrei ameninţă identitatea naţională”.
Într-o zi friguroasă de toamnă newyorkeză, tînăra Liat îl întîlneşte întîmplător pe Hilmi. Ea e israeliană din Tel Aviv, iar el, palestinian născut în Hebron. Acolo, în America, departe de conflictele dintre popoarele lor, dar şi de soarele cald al Orientului, la care visează necontenit, cei doi se îndrăgostesc unul de altul. Îşi trăiesc iubirea pe termen scurt într-un timp suspendat şi într-un univers doar al lor, cu o înflăcărare deznădăjduită, știind că nu vor putea rămîne împreună. Din cînd în cînd, stereotipul etnic şi umbra conflictului de acasă se strecoară între ei. Dar cînd Liat revine în Tel Aviv, cu sentimentul despărţirii definitive, află că şi Hilmi urmează să se întoarcă pentru o vreme acasă, în Ramallah. Dincolo de filonul autobiografic şi de controversele politice pe care le-a declanşat în Israel, Viaţa dincolo de graniţă este un roman de o mare complexitate psihologică despre forţa nestăvilită a iubirii, dar şi despre prejudecăţile ce caracterizează societatea contemporană.
„Iată o carte care m-a impresionat… Nici măcar tragedia celor două popoare nu umbreşte povestea de dragoste din roman, construită cu eleganţă, cu precizie, cu o remarcabilă fineţe.” (Amos Oz)
„Viaţa dincolo de graniţă a fost mai întîi subiectul unor polemici şi controverse îndîrjite, apoi un simbol al libertăţii şi progresului, după care, iată, a devenit un bestseller.” (The New York Times)
„Rabinyan este o scriitoare generoasă, iar la ea personajele sînt mai importante decît orice altceva. E, evident, foarte meticuloasă, însă nimic din scrisul său nu pare forţat, ceea ce o diferenţiază de autorii pentru care scrisul nu înseamnă decît meşteşug.” (Haaretz)
„Viaţa dincolo de graniţă”, de Dorit Rabinyan – fragment
Traducere din limba ebraică şi note de Any Shilon
Colecţie: Biblioteca Polirom
Seria: Actual
Editura Polirom
336 p.
Carte publicată şi în ediţie digitală
Deci de unde să încep ? Cum poţi schiţa figura unui om, una dintre multele lui figuri, din câteva linii şi adjective uzate ? Cum să‑i desenez chipul aşa cum l‑am văzut atunci, la prima privire, încă tainică ? Din infinitatea de perechi de ochi căprui existenţi, cum să‑i evidenţiez pe aceştia doi, blânzi, sinceri, cu privirea deschisă, atentă şi uşor sfioasă, mirată ? Cum să‑i desenez buzele, nasul, sprâncenele, un chip pe un şerveţel de cafenea, să mă întorc şi să le privesc din nou, fără emoţie, poate cu ochii altor oameni, ai celor de la masa alăturată, sau cu ochii chelneriţei care se apropiase de noi ?
— Vrei să comanzi ceva ? îl întrebă ea, deşi el stătea încă în picioare.
El se uită la scaun şi mă întrebă :
— E în regulă ?
O coamă imensă de păr, o mare tumultuoasă de bucle încreţite, de culoarea cărbunelui, se răsfira în toate direcţiile. Avea ochi blânzi, de un maroniu ca scorţişoara, şi gene atât de lungi şi dese, încât pentru o clipă am crezut că şi‑a conturat ochii cu creion dermatograf negru. Înalt de vreun metru şaptezeci, purta pantaloni din catifea reiată, un pulover gri şi un palton din velur decolorat. Observasem încă dinainte, când dăduserăm mâna, că are palme mari şi frumoase şi le remarcasem fineţea. Când i s‑au adus cafeaua espresso şi paharul cu apă pe care le comandase, iar el a băut cu sete, golind paharul dintr‑o singură sorbitură rapidă, i‑am privit cu atenţie concentrată firele de păr de la încheieturile degetelor.
I‑a mulţumit chelneriţei când aceasta s‑a întors cu încă un pahar cu apă pe care i‑l ceruse, apoi l‑a înclinat uşor spre mine :
— Cheers !
Avea nasul mare şi coroiat, cu nări largi, pofticioase, ce fremătau în interiorul paharului. Mărul lui Adam i se înălţa şi cobora. Culoarea pielii îi era la fel cu a mea, măslinie, doar că un pic mai palidă, şi nu era bărbierit. Urmele setei albe, lipicioase, îi rămaseră în colţurile gurii şi după ce răsuflă uşurat şi izbi uşor paharul de masă.
— Uau, câtă nevoie aveam să beau ceva !
Hilmi era de fapt pictor, nu actor. Avea douăzeci şi şapte de ani, cu doi mai puţin ca mine. Mi‑a povestit că studiase la Bagdad şi acolo obţinuse prima sa diplomă, cea de licenţă, la Academia de Arte Frumoase. Ajunsese la New York în 1999 şi mi‑a zis că era aici deja de patru ani, cu o viză de artist. Locuia în Brooklyn şi tot acolo îşi avea şi atelierul, pe Bay Ridge Avenue. Împărţea locuinţa cu o fată pe jumătate libaneză, Jenny, studentă la Arhitectură, a cărei mamă era proprietara apartamentului.
— Dar din august Jenny a plecat la logodnicul ei, mi‑a zis el, strângându‑şi uşor buzele. La Paris.
Din când în când revenea asupra acestei mişcări, îşi lipea o buză de cealaltă, ca şi cum astfel marca sfârşitul unei fraze.
— Dar deocamdată nu au închiriat camera.
Ceva – nu ştiu exact ce – din cuvintele lui m‑a făcut să‑mi reamintesc interogatoriul recent.
— N‑ai să crezi ce mi s‑a întâmplat astăzi, i‑am spus dintr‑odată, emoţionată. Chiar înainte de a veni aici.
După o clipă mi‑am întins, apoi mi‑am strâns şi mi‑am lins buzele şi mi‑am dat seama că îl imit, că am copiat pe chipul meu acest tic al feţei lui. Iar când am început să‑i povestesc despre cowboy şi despre partenerul său, care m‑au luat azi prin surprindere, apărându‑mi în prag tocmai când făceam curăţenie, eram din nou agitată şi nervoasă, nu‑mi venea să cred că toate astea se petrecuseră cu mai puţin de două ore în urmă, doar că acum sunau deja ridicol, incredibil şi aproape amuzant.
— Şi nu ţi s‑a mai întâmplat niciodată aşa ceva ?
— Ce, să fiu urmărită ?
— Nu, să fii considerată arăboaică, zâmbi el. Pentru că adevărul e că aduci puţin…
— Cu ce ? Cu o figură ameninţătoare din Orientul Mijlociu ?
Avea un surâs fermecător.
— Exact.
— Dimpotrivă. Când am călătorit prin Orientul Îndepărtat, mi s‑a spus că semăn cu o indiancă, cu o pakistaneză.
— Şi eu păţesc tot timpul asta.
— Iar aici mulţi au impresia că sunt grecoaică, mexicană…
— Ce, crezi că eu nu aud aşa ceva ? Brazilian. Cubanez. Spaniol. Ba o dată m‑au crezut chiar israelian. Cineva în tren a început să mă întrebe ceva în ebraică. I‑am răspuns : „Îmi pare rău, domnule, dar nu vorbesc ebr…“
Începu să‑şi pipăie buzunarul paltonului.
— Numai o clipă, spuse apoi, trecând la al doilea buzunar, de unde se auzi clinchetul unui val de monede.
Se aplecă, puse pe masă rucsacul portocaliu şi căptuşit, care era deja larg deschis, şi scoase din el cu gesturi agitate un fular lung din lână, o mănuşă maronie, un penar cu fermoar de un albastru ca al blugilor, o hartă a liniilor de metrou, un pachet turtit de ţigări Lucky Strike şi încă o mănuşă.
Am văzut printre lucrurile aruncate pe masă un caieţel argintiu.
— Ce cauţi ?
— E în regulă, mormăi el. Nu‑s decât bani, dar unde i‑am pus… ?
Şi‑a vârât degetul între paginile caietului şi l‑a răsfoit înspre capăt. De la o pagină la alta apăreau noi şi noi desene : forme diferite de gene, valuri mici, bucle, scoici, apoi rânduri‑rânduri de arabi musulmani – toate pline de ştersături, cu imagini care se mişcau, răsăreau şi dispăreau dintre schiţe. Mâna i se strecură iar în rucsac până la cot, pipăi şi se frământă din nou. Deodată şi‑o retrase şi se lovi peste piept, apoi şi‑o vârî sub pulover, în buzunarul cămăşii. Pe chip i se citi uşurarea la vederea banilor ieşiţi la iveală de acolo : douăzeci şi cinci de dolari şi încă o bancnotă cenuşie de o sută.
Eram gata să‑l rog să‑mi arate caietul, să mă uit la desene, dar el se apucase deja să strângă biletele de metrou şi hârtiuţele aruncate pe masă şi îmi spuse că e nevoit să o ia din loc. Mi‑a zis că trebuie să ajungă la prăvălia angro de unde îşi cumpăra culorile. A pus pe masă o bancnotă de douăzeci de dolari şi a chemat chelneriţa.
— Acolo se închide la şase şi mi s‑a terminat albastrul.
— Tocmai albastrul ?
Mi‑a răspuns că nuanţele de verde şi albastru i se termină întotdeauna primele, pentru că în lucrările lui pictează multă apă.
Despre Dorit Rabinyan
Dorit Rabinyan, prozatoare şi scenaristă israeliană, s-a născut în 1972 în Kfar Saba, într-o familie evreiască emigrată din Iran.
A debutat în 1995 cu romanul Mirese persane, care a obţinut Premiul Wiener în 1996 şi Premiul Jewish Quarterly-Wingate în 1999, ulterior fiind tradus şi publicat în spaţiul occidental. De un succes similar s-a bucurat şi următoarea sa carte, Nunţile noastre (1999). În 2014, Dorit Rabinyan a publicat romanul Viaţa dincolo de graniţă, al cărui subiect este povestea de iubire dintre o tînără traducătoare israeliană şi un pictor palestinian. Cartea, foarte apreciată de critica literară şi cu un impact imediat la public, a primit, printre altele, Premiul Bernstein şi Premiul Steimatzky pentru cea mai vîndută carte a anului. Dorit Rabinyan a mai scris un scenariu pentru cinematografie, Logodnicul lui Shuli, care a primit premiul Academiei de Cinematografie din Israel, şi o carte pentru copii, Deci unde eram eu atunci?, apărută în 2006. În prezent trăieşte în Tel Aviv.
Roman apărut la editura Polirom, în 2017, ” Viața dincolo de graniță ” de Dorit Rabinyan surprinde printr-o primă privire aruncată pe copertă, prin observația: ” Un roman controversat interzis de Ministerul Educației din Israel ”. Asemenea remarcă intrigă cititorul, și cum Albert Einstein afirma ”Curiozitatea este mai importantă decât cunoasterea.” , textul fluid și lejer atrage, cred eu, o gamă variată de cititori. O iubire imposibilă, îngrădită nu de prejudecăți sociale specifice secolelor anterioare, nici de sistemul autoritar al castelor din India, ci o iubire care se înfiripă în New York-ul zilelor noastre, într-un secol XXI atât de entuziasmat să spargă tiparele trecutului, dar o iubire care se lovește de zidul mental ce desparte două popoare atât de apropiate din punct de vedere antropologic: evreii și palestinienii. Nații semite, pe de o parte evreii, descendenți ai lui Isaac, pe de altă parte arabii, descendenți ai lui Ismael, cei doi fiind fiii patriarhului Avram, evreii și arabii se afundă zi de zi în zvârcolirea fără de sfârșit a războiului, a urii, ei de fapt fiind veri, prin moștenirea mitică lăsată de Avram. Încă din titlu ” Viața dincolo de graniță” se prefigurează acea linie despărțitoare, ce amintește de zidul Berlinului, de Cortina de Fier, de nenumăratele ziduri, pe care istoria ni le-a lăsat amintire, cicatrici nevindecate total, într-o lume care nu-și amintește niciodată la momentul potrivit greșelile înaintașilor, o lume care nu renunță la violență, nu renunță la ambițiile înaintașilor, o lume care nu se resetează. Înfruntând prejudecățile politice, se înfiripă iubirea între EA – Liat, o evreică de 29 de ani, masterandă la Universitatea din Tel Aviv, licențiată în literatură engleză și lingvistică, trăind în Tel Aviv alături de părinții săi, evrei, care au emigrat din Teheran (Iran) pe la mijlocul anilor ‘ 60., și EL – Hilmi Naser, un arab din zona Hebronului, apoi locuind în Ramallah cu familia, de meserie pictor, de câțiva ani stabilit în New York., unde deține un mic atelier. Textul se configurează din trei părți: o toamnă și o iarnă ale iubirii și vara despărțirii. Firul narativ de desfășoară din perspectiva lui Liat, eu narativ ce-și va pune amprenta chiar în titlul cărții, pentru că Liat se autodefinește: ” eu, o evreică ce încălcase granița.” Hazardul , pura întâmplare se erijează pe parcursul romanului în destinul inexorabil. Cu totul și cu totul întîmplător, Liat se întâlnește cu Hilmi, cel ce-i predă araba lui Andrew, un prieten de-l lui Liat. Și inevitabil, povestea de dragoste dintre cei doi se înfiripă, ei trec ”granița”, dincolo de prejudecăți, de raționamente politice ” mi se pare că New Yorkul acesta mare e și el îndrăgostit și beat, la fel ca noi. ” Umbrele temerilor străbat gândurile lui Liat, ea știe că a pornit pe un drum, care se va înfunda la un moment dat. ” M-a izbit din nou o undă neclară de vinovăție și mi-a trecut iarăși prin minte interpretarea aceea, cu pierderea cheilor lui și sunetul cheilor mele ca niște versiuni simpliste ale situației nenorocite de la noi din țară. ” Ea nu renunță la marea iubire, dar Liat privește lucid și autoironic situația fără de ieșire: ” – Presupunând că mama și tata ar afla de el, ai idee ce ar face ?… – M-ar spânzura de cel mai înalt copac din Tel Aviv. ” În ceea ce îl privește pe Hilmi, el este un arab atipic, provenit dintr-o familie în care tatăl ” – Era un ateu absolut, un ateu îndârjit. Când toți vecinii lui posteau și se rugau, el deschidea cel mai scump whisky pe care îl avea….Era cu adevărat un om deosebit – și nu spun asta pentru că era tatăl meu. Iubea viața, îi plăcea să mănânce, să bea, să râdă. ” Cînd Hilmi descoperă că Liat a primit din partea armatei israeliene o biblie cu dedicație, remarca lui surprinde esența unui război fără de sfârșit: ” Ca la Hamas, spune în timp ce pune Biblia înapoi pe noptieră. Cu kalașnikovul și Coranul. ” Sunt inevitabile disensiunile de ordin politic între cei doi, de fiecare dată provocate de câte o observație mai acidă de-a lui Liat, litigiul fiind stins de Hilmi :
” Oftatul lui greu i se rostogolește din gură ca un geamăt:
– Chiar o să continuăm acum să ne contrazicem pe tema asta ?
– Tu, tu ai început ! mă apăr eu înfocat.
– Eu? zice el și aerul îi tâșnește prin nări într-o singură expirație, retezată brusc. Uită-te la tine! ”
Dar cei doi descoperă atâtea lucruri care îi apropie, își dau seama că aparțin acelorași locuri, ei simt că provin din același filon teluric ” În frigul acesta arctic, profund, nord-american, suntem amândoi niște orientali, niște levantini până în măduva oaselor. ”, ” Prefixul vostru internațional e tot 972 ? ” Iubirea celor doi este din când în când tulburată de neîncrederea lui Liat în viitorul lor ” Imaginea frumoasă ce va stărui aici, cu noi doi alături, va fi ștearsă și încețoșată, ca a unor stafii. ” Hilmi intuiește frământările iubitei sale, știe că aceasta se ascunde când vorbește cu părinții la telefon, se ferește de cunoscuți în încercarea ei de a-și ascunde iubirea pentru un arab, dar el acceptă totul, pentru că iubirea lui atinge absolutul.
” – Cum adică ce ești ? m-am oțărât eu jignită după o clipă. Ești iubitul meu, ce….?
– Serios, iubitul tău?mi-a zis el zeflemitor,întinzând provocator gâtul. Iubitul tău arab secret? ”
Frământările nu-l cruță nici pe Hilmi, ar vrea să înțeleagă acest război absurd, fără final, între cele două tabere, dar sufletul lui de artist are o viziune aparte asupra ce înseamnă eternul conflict evrei – arabi:
” …Sau poate că nici măcar nu-i vorba de pământ?…
– Care pământ ?
– Pământul pentru care evreii și arabii se luptă de atâția ani… Poate că tot războiul acela e de fapt pentru soare. ”
Impresionantă este secvența în care Liat și Hilmi participă la sărbătorirea Anului Nou zoroastrian,Nowruz, ce are loc la Solstițiul de primăvără, pe 21 martie. Scriitoarea ne introduce în atmosfera de basm a ritualului zoroastrian, în care se pune o masă specială , pe care se găsesc 7 simboluri: mugurii de grâu, ce reprezintă reînnoirea, renaștera, apoi feliile de măr – frumusețea și vitalitatea, cățeii de usturoi murați – sănătatea, oțetul de vin – viața lungă și răbdarea, mierea – întoarcerea soarelui, praful roșu-vinețiu de ardei iute – răsăritul și măslinele verzi – iubirea. Apropierea prin ritualuri a celor două seminții, aflate mereu în vrajbă, se reliefează în acest moment sacru de sorginte zoroastrică:
”- Serios, asta se mănâncă la tine acasă? m-a întrebat el.
– Dar fără unt și iaurt, i-am spus, lingându-mi degetele. Asta e singura diferență. În afară de regula noastră de a nu amesteca laptele cu carnea, evreii persani gătesc exact la fel ca musulmanii.
– În noaptea asta nu există așa ceva!
Hilmi agită sticla de vin și turnă în pahare.
– În noaptea asta toți suntem frați! Toți suntem zoroastrieni! ”
Permanent obsedată că părinții ar putea afla de legătura ei cu un arab, Liat se joacă cu vorbele ce rănesc iubirea Lui Hilmi ”- Dispari zece minute din viața mea ”. Are loc o ceartă mai puternică și Liat îl minimalizează pe Hilmi ” – Zero barat ce ești ! ”, urmează o perioadă grea, Liat se îmbolnăvește, iar Hilmi o veghează și o îngrijește zile la rând ” Pur și simplu face ceea ce trebuie făcut, cu naturalețe, cu calm, ca și cum ar fi ceva de la sine înțeles, fără a face mare caz de asta ” . Acum Liat descoperă latura profund umană a iubitului său, care o întreabă retoric ”- Ce, tu n-ai fi făcut același lucru dacă m-aș fi prăbușit eu așa? N-ai fi procedat exact la fel? ”
Momentul în care cei doi sunt nevoiți să se despartă, fiecare reîntorcându-se în sânul familiei destramă vraja iubirii ” el va fi în Ramallah, iar eu de mîine voi fi în țară, la Tel Aviv… Știam amândoi că prin aceste două puncte ale noastre nu trece nici o linie dreaptă, ci un drum subteran lung, riscant, pentru mine, imposibil pentru el. ”
Implacabilitatea întâmplării e dură, mai greu de suportat decât războiul fără final al celor două popoare îngemănate în mit și sfârșitul romanului se frânge sub povara banalului, a efemerului ce ucide neiertător. Liat află despre moartea lui Hilmi, a cărui viață nu a fost retezată de vreun comando israelian , așa cum s-a temut, ” credeam că Hilmi e înconjurat de soldați, că e arestat la vreun punct de control oarecare…Singura imagine care mi-a răsărit în minte în clipele acelea a fost că s-a tras în el, că soldații noștri l-au omorât. ”, ci de albastrul mării, acea mare pe care Hilmi o iubea cu sufletul pictorului îndrăgostit de culoare ” iar tu plutești printre ele și te scalzi în toate, în albastrul de zi și în albastrul de noapte, în albastru – verzui și în albastru – cenușiu, în albastru – argintiu, albastru – porțelan și albastru – pal… ” .
” într-o bună zi marea va fi a tuturor și o să învățăm să înotăm împreună”, spune Hilmi în debutul romanului, dar se îneacă în acea mare pe care și-o dorea atât de mult ” eu vreau să trăiesc lângă mare ”.
Societatea modernă, virusată de mânie, răzbunare,violență, în care prejudecățile socio-politice macină destinul omului, al acelui trecător, pe care-l întâlnim zilnic și habar nu avem cât suferă din cauza unor criterii de apartenență la un grup, are, cred eu, nevoie de câte o sărbătoare zoroastrică, așa cum afirma Parviz Purnazarian în noaptea solstițiului de primăvară: ” Noaptea aceasta aduce universul într-un echilibru absolut, lumea se află într-o stare de egalitate perfectă… ”
Mulțumim pentru impresiile de lectură! 🙂