Micuța Maria locuiește într-un sat retras din Franța. Clara, cealaltă micuță, a crescut la Abruzzo, în Italia, și datorită harului pentru muzică ajunge la Roma. Ce au ele în comun? O legătură secretă: lumea elfilor, guvernată de artă și mister. Dar amenințarea vine tocmai de la un elf sătul de existența umană. Cum îl vor convinge că oamenii merită salvați și protejați?
În colecția Babel a editurii Nemira apare un nou roman semnat de scriitoarea franceză Muriel Barbery, Viața elfilor. După bestsellerul Eleganța ariciului, Muriel Barbery se întoarce se întoarce cu un roman care ne poartă într-o țară a minunilor, alta decât cea închipuită de Lewis Carroll.
Cartea tradusă din limba franceză de Adrian Pătrușcă se lansează la standul editurii Nemira de la Târgul de carte Gaudeamus, sâmbătă, 21 noiembrie, de la 15.30. Invitați: Dana Ionescu, coord. colecției, Cezar-Paul Bădescu și Carmen Mușat. Invitat special: Maia Morgenstern.
„O inspirație multiplă străbate aceste pagini, de la Jules Verne la J.K. Rowling, dar și de la Jean Giono la Sylvie Germain, căci în poveste se îmbină natura, arta și magia“ (Le Figaro).
Viața elfilor, de Muriel Barbery – fragment
Dintre toate animalele, cel mai mult îi plăcea să vorbească cu iepurii. Radiaţia lor măruntă se lăsa lesne modelată și conversaţiile lor prostuţe furnizau informaţii cărora alte animale mai pretenţioase nu le acordau atenţie. La iepuri se interesase despre calul sur după ziua săgeţilor negre și, discutând cu ei, îi venise bănuiala că o formă de protecţie o părăsise – cum și de ce, nu ar fi putut să spună, însă iepurii spuneau ceva despre un reflux al anotimpurilor și despre un fel de umbră care, uneori, venea să bântuie prin păduri. Mai ales, nu au știut să-i explice de ce calul venise, dar nu se putuse apropia, îi simţise deznădejdea. Nici la ce ea îi strigase – care este numele tău? – nu au avut răspuns, dar miroseau că fusese împiedicat să spună cine este de o forţă care nu era bună și, vai, nici nevolnică. Or, semnele acestei forţe, Maria le vedea din ce în ce mai des în ţinut. Într-o seară, când stătea culcată pe burtă în iarba crescută pe pârloagă și își lăsase gândurile să plutească în voia trilurilor care, ici, colo, izbucniseră în amurgul de martie, a sărit deodată în picioare cu sprinteneala unei pisici speriate, pentru că muzica arborilor încetase brusc și lăsase loc pentru scurt timp unei liniști îngheţate. Ar fi putut să moară.
Era sigură că nu este ceva natural, că o putere făcuse asta, că puterea ardea de dorinţa de a împlini ceva foarte rău și foarte negru și că ceea ce abia dacă durase trei secunde avea să se repete cu mai multă vigoare. Maria știa și că era la o vârstă prea fragedă pentru a înţelege jocul rivalităţilor dintre marile forţe, dar percepea zvârcolirea panicată a unor evenimente care se precipitau. Nu putea pătrunde substanţa acestei intuiţii care o alunga în pădure, în căutarea unui iepure căruia să-i împărtășească tulburarea, însă avea certitudinea că toate astea erau provocate de o dereglare pe firmamentul puterilor.
În primăvara aceea care avea parcă mai patina splendoare decât cele din trecut (nu a mai plouat exact la momentul potrivit și a îngheţat ceva mai târziu decât le trebuia caișilor din livadă), Maria a avut un vis din care s-a trezit cu o senzaţie de vioiciune și de groază amestecate. Poemul italian îi trezise deja o mare emoţie. Nu era nimeni care ar fi putut să-l traducă, iar domnul părinte se uitase la el perplex, pentru că latina pe care o știa îi permitea să ghicească vorbele, însă din semnificaţia întregului nu pricepea mai mult decât din circumstanţele enigmaticei expediţii poștate. A cumpănit asupra ideii de a prezenta autorităţilor ecleziale un mănunchi de fapte pe care nici raţiunea, nici credinţa nu permiteau să le deslușească satisfăcător, dar a hotărât in fine să nu le scrie și să păstreze deocamdată doar pentru el lista lucrurilor stranii din acele vremuri. În schimb, a comandat la oraș un splendid dictionary italian, a cărui copertă roșie din satin granulat a iluminat austeritatea clericală a bătrânului său birou. Frumuseţea pe care o descoperea în sonorităţile aceste limbi îi crea o beatitudine ce depășea toate extazele verbale pe care le trăise, inclusiv pe cele ale latinei, pe care totuși o iubea cu tandreţe. Când pronunţa, simţea în gură un gust de apă proaspătă și de violete înrourate și în faţa ochilor îi apărea imaginea unor valuri zglobii pe suprafaţa unui lac verde. Chiar și după ce a tradus poemul și a meditat asupra sosirii lui la fermă, a continuat să citească din dicţionar și în câteva luni și-a făcut o bază care îi permitea să înţeleagă citatele ce însoţeau uneori definiţiile – cu atât mai mult cu cât la sfârșitul lucrării se găsea un ghid de conjugări, care, deși i-a dat destul de furcă, nu i-a descurajat râvna. Pe scurt, după șase luni, părintele nostru vorbea o italienească șovăitoare, cu întorsături de frază neobișnuite poate la Roma și cu un accent pe care fonetica indicate nu-l putea asigura întotdeauna și ajunsese la acea temeinicie a cunoștinţei pe care o dobândești când studiezi bine ceea ce nu poţi pune în practică în altă parte. Împărtășise rezultatul traducerii sale și nu au putut merge mai departe de câteva presupuneri și clătinări din cap: au fost convinși că scrisoarea nu sosise acolo din greșeală și că într-adevăr îi era destinată Mariei, s-au mirat ce treabă aveau în toată tărășenia asta iepurele și mistreţul și, când se plimbau pe sub copaci, pe cinstea mea… suspinau. Dar neputinţa nu aduce tihnă și toate continuau să macine tăcut inimile, întrebându-se ce peripeţii îi mai așteaptă și dacă micuţa mai era în siguranţă. Așa că Maria, care avea cunoștinţă de toate astea, nu a suflat o vorbuliţă despre visul ei. Un cal mare și alb înainta prin ceaţă, apoi el trecea și ea mergea pe sub arcadele unor copaci necunoscuţi de-a lungul unui drum pietruit. Atunci începea muzica. N-ar fi putut zice câţi cântăreţi, nici dacă erau bărbaţi, femei ori chiar copii, dar auzea deslușit vorbele lor, pe care le-a repetat cu pioșenie în întunericul acelor zori. O lacrimă i-a curs pe obraz.
renaşterea ceţurilor/ cele dezrădăcinate ultima alianţă
La sfârșit, când corul a tăcut, a auzit o voce care repeta ultima alianţă, apoi s-a trezit în extazul muzicii și al tristeţii acelor voci nici tinere, nici bătrâne, care purtau în ele toate bucuriile și toate amărăciunile. Maria nu știa de ce voise cândva să afle care era numele calului de argint, însă câteva minute acesta i se păruse singurul lucru important de pe lume. La fel, nimic nu era mai însemnat în dimineaţa aceea decât să asculte încă o dată acele voci de cristal curat. Iar dacă perspectiva că într-o zi va trebui să plece din sat o umplea de o tristeţe cu atât mai mare cu cât presimţea că aceasta se va întâmpla înainte de vremea obișnuită la care copiii își părăsesc de obicei locurile în care sunt ocrotiţi și iubiţi, acele voci îi spuneau că ea va pleca fără să se clatine, oricâte sfâșieri și lacrimi ar fi lăsat în urmă.
Aștepta.
Despre Muriel Barbery
Muriel Barbery, romancieră franceză născută la Casablanca, Maroc, la 28 mai 1969. A studiat la École Normale Supérieure de Fontenay-Saint-Cloud și a obţinut diploma de studii aprofundate în filosofie. A predat într-un liceu, apoi la IUFM din Saint-Lô. A scris primul volum în 2000, O delicatesă, tradus în douăsprezece limbi. Eleganţa ariciului, al doilea său roman, constituie surpriza editorială a anului 2006: s-a vândut în peste un milion de exemplare și a fost tradus rapid în lumea întreagă. Succesul la public a fost dublat și de o primire entuziastă din partea criticii, care a răsplătit volumul cu numeroase premii: Prix Georges Brassens în 2006 și Prix des Libraires, Prix des Bibliothèques pour Tous, Prix Rotary, Prix de l’Armitière de Rouen și Prix Vivre Livre des lecteurs de Val d’Isère, toate în 2007. Romanul i-a permis să figureze în topul celor mai bine vânduţi autori ai anului 2007 la nivel internaţional, fiind adaptat pentru marele ecran de Mona Achache, cu Josiane Balasko și Garance Le Guillermic în rolurile principale. Muriel Barbery mărturisește că poartă cu ea mereu un exemplar din Război și pace, pe care nu încetează să-l recitească. Este fascinată de Japonia, unde și trăiește în prezent, la Kyoto.
