Pentru mine, invitatul superstar dintre poeții străini la poezia e la bistrița a fost, și în 2015, și anul acesta, Pablo García Casado, căruia i-a apărut vara aceasta o traducere de Marin Mălaicu-Hondrari, la Charmides: Periferii, luând titlul volumului de debut al autorului. Și asta pentru poezia minimalistă, directă, cu care Casado vine și reușește să intre sub piele fără să fie nevoie să se folosească de comparații, metafore sau alte trucuri de seducție a cititorului. O poezie ce poate fi urmărită de-a lungul mai multor etape, astfel încât Marin a ales să lucreze la o antologie și nu la un volum omogen, Periferii adunând texte din patru cărți ale autorului: Las afueras (1997), El mapa de América (2001), Dinero (2007) și García (2015), care urmăresc un poet crescând, modificându-și stilul, temele, chiar tipul de poezie pe care îl scrie, dar care, în același timp, poartă un fir roșu, o constantă.
Primele două volume se mișcă în mare în aceleași direcții, urmărind o pasiune pentru clandestinitate. În Las afueras, acest lucru este explicit prin titlu, prin preponderența spațiilor liminale, Pablo alegând să reprezinte ceea ce e in between, ceea ce scapă, ceea ce e mereu în mișcare. Și ritmul poemelor, ritmul volumului funcționează după aceiași parametri, lăsând impresia că această carte se scrie și se citește pe drum, iar modificările de ritm sunt, de fapt, mâna care atinge schimbătorul de viteză. Jocurile lui Casado nu se rezumă doar la nivelul ritmului, ci merg până la jocurile de perspectivă, o voce masculină alternând mereu cu una feminină. Dar trecerea de la un discurs la altul este aproape neobservabilă, pentru că ambele identități au aceleași experiențe: „1 mai mi-am petrecut noaptea/ cu un necunoscut și iarăși povestea/ se repetă: atracție sex somnifere// nimic nou de la șapteșpe ani”. Și, tocmai prin directețea cu care aceste experiențe sunt servite, Casado reușește să creeze afecte puternice, o atmosferă asemănătoare cu cea întâlnită la Bolaño, unde singurătatea, melancolia, nostalgia se complac în clandestinitate: „căci în ciuda iubirii îmbrățișărilor/ și picioarelor desfăcute singurătatea revine// cu îndoielile ei”.
În volumul de debut apar deja nuanțe de poezie socială, pe care Pablo o să și-o asume cu mai multă luciditate în Dinero, aici reușind să ironizeze consumerismul prin expunerea discursului capitalist, pe care îl folosește pentru a vorbi despre „erotismul comerțului”, astfel încât fetișul pentru bunuri întrece fetișul pentru corpul celuilalt: „acum ești la cumpărături lasă-ți privirea/ să umble pe un trup și pe un volan încearcă-l folosește-l”. Sau: „n-am nimic mai mult de-ți oferit mă am numai pe mine// în afară de un r cinci cu scaune rabatabile”.
În cel de-al doilea volum, El mapa de América, angajarea socială a autorului provine din felul în care acesta vede America, cartea fiind construită ca o traversare a Americii, a vieții, din mașină. Ce iese în evidență din acest volum față de primul este o tentă cinematografică a privirii, existând și un poem care se numește Travelling și care urmărește trecerea de acasă înspre America: „apoi case micuțe negri fabrici de la periferie/ apoi lanurile grădinile de zarzavaturi autostrada/ granița/ apoi america”. Totodată, volumul construiește un fir narativ, într-un ritm care de multe ori accelerează cu putere („plus florile să ne căsătorim să ne căsătorim în noaptea asta/ pentru că în noaptea asta simt că am noroc”) și care se modifică brusc, își schimbă tonalitatea în momentul în care în discurs apar copiii. Și, odată cu apariția acestor personaje, intervine și dimensiunea domestică ce se va dezvolta în ultimul volum, García.
Începând cu volumul Dinero, poezia lui Pablo ia o turnură și devine mult mai conștientă de sine, mult mai lucidă, cu implicația emoțională dozată cu precauție. Acesta este punctul în care poezia, pentru Casado, își asumă un rol social, vorbind despre șomaj, dar și despre ce se întâmplă cu umanitatea într-un sistem capitalist. Și tehnica prin care scoate la suprafață aceste aspecte este neobișnuită: construiește un peisaj cald, familiar, cunoscut, în mijlocul căruia plasează un personaj subordonat ideologic, care creează o tensiune, care pare strident în acel spațiu. Sau adoptă discursul ideologizat, dar într-o manieră ironică, dezvăluindu-i violența din fundal: „Nu e vorba de o ambiguă senzație de angoasă, e vorba de bani”. Și asta în interiorul unei alte forme, pentru că, odată cu volumul acesta, Pablo renunță la versuri și-și organizează textele sub formă de proză, multe dintre ele funcționând ca mini-narațiuni, cu dialoguri sau monologuri. Astfel, dacă El mapa de América crea un fir narativ, în Dinero aproape fiecare poem e o narațiune de sine stătătoare.
După acest volum, Pablo face o trecere bruscă înspre poezia de familie pe care o anunța El mapa de América, o poezie care îi are în centru pe copii, aduși la suprafața textului printr-un discurs tandru, înduioșător chiar: „Oare ce visează acum, în timp ce dorm. Ce fel de temeri pot avea dacă încă nu știu ce-i rugina. La ce s-or fi gândind când se uită la noi de la picioarele patului, ca o fantomă, așteptând să-i strângem în brațe în noaptea rece. Ce așteaptă de la noi”. E vorba aici de discursul unei alte vârste, e vorba de o singurătate, dar una foarte diferită de cea din primul volum, așa cum semnalează într-un poem: „Ne spunem că nu mai suntem cum eram mai demult, și e adevărat. Pentru că suntem singuri, acum chiar suntem singuri. Nu retorica poemelor din adolescență, ci singurătatea adevărată. Singurătatea de a sta lângă patul fiului tău. Lângă mormântul tatălui tău. De a nu mai ști ce număr să formezi. Nici pentru ce”. De aceea, García are alt ritm, altă tonalitate, alt timp.
După lectura selecțiilor din toate cele patru volume, rămâne tot directețea și simplitatea cu care Casado vorbește despre lucruri. Toată poezia lui se fundamentează pe ritm, pe tăietura versurilor sau, dimpotrivă, aranjarea lor sub formă de proză, pe îmbinarea imaginilor, pe elementul-surpriză din aproape fiecare poem. Și important de văzut este că Pablo nu a rămas la aceeași carte, ci este un poet viu, în mișcare, ce trece ușor sau brusc de la o voce la alta.
Cover
Asta e casa în care o să îmbătrânim. Vom vedea cum umbrele noastre vor ajunge la o haltă, exact aceea în care stau vecinii noștri. Perechi care au venit în blocul ăsta acum douăzeci de ani, cu copii de vârsta copiilor noștri. Pe atunci nici nu ne cunoșteam. Ne iubeam și apoi ne întorceam la focul matern, jarul care astăzi așteaptă să-i dăm puțină viață.
Asta e casa în care o să îmbătrânim. Îți spun acum, când încă nu ne-am săturat unul de celălalt. Am supraviețuit, am fentat moartea de câteva ori. Acum ne îmbrățișăm cu teamă, dar încă dornici. Pereții încă respiră un aer de provizorat. Încă există posibilitatea altor spații, oglinzi ascunse, regiuni necunoscute. În casă, în dulapuri, în trupul tău. Viața încă nu e ceva ireversibil.
Asta e casa în care o să îmbătrânim. Și ei vor pleca pregătiți pentru viață. Și se vor întoarce învinși, iar noi o să le spunem că nimic nu durează veșnic. Și bucuriile lor, vor fi și ale noastre, îndoit. La fel și durerea. Nu știu dacă vom fi fericiți. Nu știu ce înseamnă să fii fericit, formula asta matematică mă depășește. Dar știu că voi vrea să mă întorc la casa asta când furtuna se va înteți. Știu că aici voi fi la adăpost. Împreună cu tine, la adăpost.
(din volumul García)
