Grupul oniric a fost o grupare atipică în peisajul literar românesc de la jumătatea secolului al XX-lea. A luat naştere în 1959, pentru ca peste vreo câţiva ani, după 1965, grupul să-i aibă în componenţă, pe lângă Leonid Dimov şi Dumitru Ţepeneag – cei doi teoreticieni recunoscuţi ai onirismului –, şi pe Virgil Mazilescu, Iulian Neacşu, Sânziana Pop, Florin Gabrea, Daniel Turcea, Emil Brumaru, Sorin Titel. Din punct de vedere al contextului politic al vremii, onirismul ar putea fi considerat, la limită, prin caracterul său evazionist, o formă de disidenţă literară, deşi membrii grupului nu mizau pe acest lucru. Leonid Dimov, de exemplu, era un spirit total dezinteresat de politică. Cu toate acestea, onirismul a fost atacat în oficiosul Scânteia, iar pentru un timp, cuvântul „oniric” a fost interzis.
În ultimele decenii, au fost reeditate cărţile importante ale onirismului, şi mă refer la întreaga operă poetică a lui Leonid Dimov, singura într-adevăr reprezentativă pentru această mişcare literară, sau la volumul Momentul oniric, antologie alcătuită de Corin Braga şi care conţine, în mare parte, textele cu caracter programatic elaborate, de-a lungul timpului, de Leonid Dimov şi Dumitru Ţepeneag.
În 2007 a apărut la Curtea Veche un alt volum, la fel de important, Onirismul estetic, o antologie de texte teoretice aparţinând lui Leonid Dimov şi Dumitru Ţepeneag, ediţie îngrijită de Marian Victor Buciu. Cât despre poezia onirică, în 2000, Editura Paralela 45 a publicat o antologie, Deliruri şi delire, antologie realizată de Ruxandra Cesereanu, care, de altfel, la cursurile sale de scriere creatoare, a folosit adesea, pe post de exemple, poemele onirice. Iată o ocazie de a readuce în prim-plan această mişcare literară, destul de marginalizată şi după 1990, ocazie de care au profitat câţiva istorici şi teoreticieni literari tineri.
Dumitru Ţepeneag şi Leonid Dimov (sursa)
Printre ei se află şi Alina Ioana Bako; prin lucrarea sa de doctorat dedicată grupului oniric – apărută în 2012 la Editura Eikon din Cluj-Napoca, cu titlul Dinamica imaginarului poetic: grupul oniric românesc –, ea demonstrează că interesul pentru această mişcare literară mai este încă viu. În acest volum, Alina Ioana Bako analizează creaţiile a cinci poeţi în textele cărora trăsăturile distinctive ale onirismului sunt mai mult sau mai puţin prezente: Leonid Dimov, Emil Brumaru, Virgil Mazilescu, Daniel Turcea şi Vintilă Ivănceanu.
Autoarea propune ca punct de plecare conceptul de „imagine onirică estetică”, tip de imagine rezultat în urma interacţiunii dintre vis şi realitate. Universul căruia îi aparţine acest tip de imagine „nu este o evadare din realitate, ci doar o construcţie analoagă”. Altfel spus, universul visului oniric nu este perceput ca rezultatul unui exerciţiu de încredinţare în seama unor forţe inconştiente – ca în romantism sau suprarealism –, ci este rezultatul unui vis lucid.
Poetul îşi construieşte propria lume printr-un „gest studiat, lucid”, după cum recunoștea şi Leonid Dimov: „Poetul sfarmă lumea pentru a o zidi din nou. Dar o zideşte cumva din prefabricate, adică din piese alcătuite de el, în aşa fel încât să poată suporta un număr cât mai mare de îmbinări”. Influenţa evidentă vine nu din literatura, ci din pictura suprarealistă. Dacă în literatura suprarealistă, dicteul automat deţinea un loc de seamă, în pictura suprarealistă, însă, logica nu a fost suprimată total. Alina Ioana Bako, analizând influenţele care au determinat caracteristicile onirismului, sesizează şi acest aspect:
„Punctul de plecare, mărturisit de Dimov, este, deci, pictura suprarealistă pentru că pictorul suprarealist are nevoie totuşi de o logică, element care, consideră «oniriştii estetici», lipseşte din literatura suprarealistă… Pictura tinde spre un limbaj autonom, ea este estetică şi nu spirituală, căci din ea se reţine numai esteticul, structura pe care pictorul a utilizat-o pentru a reda obiectele. Ideea se naşte din observaţia pertinentă că pictorii «transgresau» automatismul specific scriiturii suprarealiste pentru simplul motiv că nu se putea aplica picturii, pentru că acest «automatism grafic» nu avea valoare estetică…”
În poezie, „visul îşi transferă legile pentru a crea o altă realitate”, o realitate viabilă poetic, autosuficientă, analogă realităţii banale, de zi cu zi. Alina Ioana Bako, în demersul ei, face referire, cel puţin în cazul lui Leonid Dimov, şi la încercarea de reconciliere a stării de veghe cu lumea visului, principala caracteristică a poeziei onirice. Dumitru Ţepeneag, în legătură cu această tentativă paradoxală, afirma (v. Leonid Dimov, Dumitru Ţepeneag, Onirismul estetic, Ed. Curtea Veche, 2007, p. 67): „Ambiţia literaturii onirice este de a realiza o dublă negare: o negare esenţială, de metodă, asupra realismului, şi una formală, dar nu mai puţin categorică, a fantasticului tradiţional”.
Această dublă negare aduce cu sine, după cum bine sesizează Alina Ioana Bako, „o contradicţie în privinţa rolului pe care îl au elementele fantastice în geneza oniricului, însă observăm că în funcţie de metoda abordată, din perspectiva istoriei literare există apropieri de fantastic, iar din punct de vedere formal, oniricul neagă fantasticul”. Onirismul poetic mizează, în ciuda importanţei visului, nu pe transcrieri ale viselor sau pe reconstituiri ale acestora după trezie, ci pe aplicaţia conştientă a „modelului legislativ” al visului – altfel spus, mizează pe inserarea în realitate a semnelor lumii onirice: „Visul este un criteriu fundamental care stă la baza creării unei realităţi analoage, deci nu o fugă din real, ci o invadare a lui prin instrumente onirice”.
Volumul Dinamica imaginarului poetic este bine structurat, cu analize pertinente, în care autoarea dovedeşte acribie şi atenţie în comentarea caracteristicilor grupării onirice româneşti, în operele unor autori ca Leonid Dimov, Virgil Mazilescu, Daniel Turcea sau Emil Brumaru.
Alina Ioana Bako, Dinamica imaginarului poetic: grupul oniric românesc, Eikon, Cluj-Napoca, 2012, 248 p.