Pentru că sunt în vogă zilele astea tot felul de liste sau topuri de cărți, m-am gândit să dau și eu drumul la o leapșă pe care o am în minte de ceva vreme.

Care sunt cărțile pe care ați vrea să le vedeți ecranizate sau de ce nu, pe care v-ați gândit chiar voi să le ecranizați, așa ipotetic vorbind? Și ca să rămânem în registrul posibilului, nu vom ține cont de exemple precedente care au confirmat regula că niciodată filmul nu va bate cartea. Nu generez nicio pledoarie pentru carte în detrimentul filmului sau invers.

Vreau doar să povestim relaxat despre acele cărți care ni s-au părut foarte cinematografice, pe care mai mult le-am vizionat decât le-am citit.

M-am hotărât să mă opresc tot la un numar de 10, e mai simplu așa, e rețetă încercată și nu mai trebuie nicio altă explicație. 🙂

Iată, așadar, lista mea:

Strigătul de Laurent Graff

Recunosc cu vinovăție că întotdeauna mi-au plăcut filmele despre viruși, boli ciudate care sunt pe punctul de a infesta toată omenirea. Ei bine, Strigătul face cumva parte din această categorie. Pe cât de scurtă e cartea, pe atât e de puternică vizual. E o apocalipsă modernistă cu autostrăzi părăsite, cu un zgomot-strigăt continuu, din cauza căruia oamenii mor pe capete pe unde apucă, cu un personaj principal imun la virus care pare ușor autist și care nu doar că se adaptează, dar se și potrivește perfect cu peisajul apocaliptic minimalist, cu VIP-uri pe care starea de necesitate i-a readus la statutul de oameni vulnerabili, cu jaful Strigătului lui Edvard Munch și găsirea acestuia de către personajul principal și cu un deznodământ deloc predictibil. E fain. Dacă aș fi regizor, m-aș arunca la această adaptare, mai ales că vine cu  rețeta de succes a apocalipsei. Ar putea fi unul dintre acele filme bune cu încasări de blockbuster.

Mureai singur într-un colț, într-un intrând, la picioarele unui zid, în baie sub chiuvetă, cuibărit sub pat, ghemuit lângă scoarța unui copac, în mașină pe marginea drumului, chircit și schimonosit. Pag. 95

Strigătul, Laurent Graff, editura Humanitas 2007

Cumpără cartea de aici

Meteorii de Michel Tournier

Cu Meteorii cred că e puțin mai greu. Sunt multe personaje complexe, multe locații care uneori înseamnă chiar continente diferite. Mai sunt și probleme de etică profesională, cum ar fi de pildă tot episodul copilăriei gemenilor Jean-Paul de la Pietrele Sunătoare printre nevinovații, cum îi numea sora Beatrice pe copiii cu dizabilități de la orfelinatul Saint-Brigitte, care ar putea problematiza filmarea.

Meteorii e una dintre acele cărți-enciclopedie, foarte bine documentată, pe care o citești cu dicționarul lângă tine și care îți deschide noi zone de explorare, atât literare, cât și de viață, de trăire în sine.

Eu cred că ar merita efortul ecranizării cu prisosință. Sunt curioasă cum ar arăta scena deschiderii balului dat de către contesa Fabienne de Ribeauvillé, în care Alexandre Surin (unchiul gemenilor Jean-Paul) dă dovadă de maximă gentilețe, adunând de pe jos în farfuria luată la întâmplare din mâna unei dame tenia care tocmai căzuse la propriu din extravaganta Fabienne. După ce scapă de farfuria cu spaghetele vii, Alexandre o invită pe contesă la dans ca și cum nimic neobișnuit nu s-ar fi întâmplat, toate astea sub privirile oripilate ale invitaților. Fain, nu?

Nu m-am putut abține și v-am redat mai jos episodul 🙂 :

S-a auzit un zgomot plescăit și umed, ceva a alunecat pe escarpenii contesei și s-a lățit pe parchetul cerat. Părea la prima vedere un pachet de spaghete plate și alburii, dar vii, animate de o mișcare peristaltică. Recunosc imediat în acest scul de panglici inelate o taenia solium a gunoierilor. Boala aceea atribuită în cuvinte voalate Fabiennei nu era decât un inofensiv vierme solitar? Clipele care se scurg sunt de o densitate extraordinară. Toate bibilicile au ochii ațintiți asupra celor cinci-șase metri de curea cleioasă care se zbate cu încetinitorul, ca o caracatiță pe nisip. Vocația mea de culegator de gunoaie nu ma lasă mult timp în afara jocului. Vecina mea n-a observat nimic, continuă să-și mestece prăjiturelele. Îi smulg din mână farfuria și lingurița, fac doi pași înainte și îngenunchez la picioarele Fabiennei. Cu ajutorul linguriței adun tenia în farfurie, operație delicată căci bestia alunecă precum un mănunchi de anghile. Extraordinară senzație! Mă agit singur în mijlocul unei mulțimi de ceară. Mă ridic. Arunc o privire împrejur. Celadon, ca o lumânare topită, mă privește cu un aer aiurit. Îi pun farfuria și lingurița în mână. Jur că nu i-am spus “Mănâncă!”. Dar nu jur că nu am gândit-o. Gata! Să întoarcem pagina. Între noi doi, Fabienne! Mîinile noastre stângi se înnoadă. Brațul meu drept îi cuprinde talia. Întorc capul către orchestră. Muzică! Dunărea albastră ne poartă pe valurile ei legănătoare. Amazoana resturilor menajaere și dandy-ul gunoaielor, lăsându-și fiecare sexul la vestiar, conduc balul. Pag. 139-140

Meteorii, Michel Tournier, editura Univers 2004

Cumpără cartea de aici

 À rebours de Joris-Karl Huysamans

Grea treabă și aici. À rebours ar trebui ecranizat combinând documentarul, filmul de observație, pe cel experimental și normal, clasicul artistic. Vă mai aduceți aminte de India Song al lui Marguerite Duras sau de Arca lui Sokurov sau de filmele lui Agnès Varda. Un asemnea melange aș vedea aici, poate și un pic de Malick sau Reygadas. O enciclopedie vizuală – asta ne-ar oferi o posibilă intruziune cinematografică în intimitatea lui des Esseintes, cu toate pasiunile, obsesiile și idiosincarsiile lui.

 Orașele invizibile de Italo Calvino

Chiar nu există niciun artist grafic, ilustrator, desenator, arhitect, expert în grafica pe computer căruia să-i fi plăcut la nebunie Orașele invizibile încât să se simtă suficient provocat pentru a încerca să ni le dăruiască, nouă cititorilor-cinefili, și  în formă vizuală, preferabil în format 3D? Mă îndoiesc. Așa că, hei, prietene artist, oriunde ai fi, te rugăm, grăbește-te cu proiectul acesta că nu mai avem răbdare! Și dacă-i de bine, îți mai dăm un proiect după. Ce zici de povestirile fantastice ale lui Țepeneag, alea din Frig?

Din păcate nu vă pot oferi o mostră de Calvino pentru că tocmai am realizat că nu am Orașele invizibile în biblioteca de aici. Printr-o regretabilă eroare logistică a rămas în biblioteca de acasă. Dar până remediez eu problema, dacă aveți cartea la îndemână, poate mă ajutați voi cu un scurt fragment care v-a suscitat maxim imaginația.

Cumpără cartea de aici

În clipa morții de Jim Crace

Ăsta ar fi un film care poate pica greu celor cu stomacul sensibil. Un cuplu de profesori universitari ajunși la vârsta a treia, îndrăznind un moment de nostalgie erotică, sunt țintele neajutorate ale unui trivial și gratuit act de jefuire, care degenerând, îi transformă pe cei doi în victimele unei crime abominabile la fel de gratuite. Dar acest omor este doar declicul romanului care urmărește povestea pe două planuri: unul prezent, în care este redată dezintegrarea treptată a trupurilor celor doi până ce vor fi găsiți și al doilea, cel din trecut, care vine cumva să justifice momentul de nostalgie care în cele din urmă le-a fost fatal. Mie mi s-ar părea foarte provocator demersul de a ecraniza această carte.

Mâna lui Joseph de pe piciorul lui Celice își slăbise strânsoarea de când el murise. Însă tot o mai atingea, pe pielea granulată ca o picătură în pastel, cu vârful unui deget printre firele blonzii de pe gleznă. Trupurile lor erau inerte, dar oricine își putea da seama – priviți-i numai – că Joseph și Celice erau devotați unul altuia. (…) Oricine i-ar fi văzut acolo, atât de cumplit desfigurați, ar fi fost silit să admită că ceva din dragostea lor supraviețuise morții celulelor. Trupurile lor fuseseră încredințate vremii și pământului, dar ei erau încă soț și soție, dormind în tihnă; carne peste carne; morți, dar încă nu dispăruți. Pag. 20

Un filigran uimitor de vinișoare cafenii ca pinii, care dădea pielii o tentă arborescentă. O grădină de bășici în floare, cu corole roșii, bombate, și ovare galbene, în nuanța trandafirilor de stâncă. Iar în cavernele mai calde, pulsând – sub coastă, sub piele, sub scalp – , nuanțele de albastru, roșu și verde țipător ale oaselor strivite, puhave. Erau prea putrezite trupurile și mult prea râncede ca să mai atragă vreun pescăruș sau vreun crab. Fuseseră cedate altor clase, încrengături sau specii, până ajunseseră la cei mai pârliți meseni, o adunătură stângace: larvele, țesătoarele și miriapozii, păduchii-nasture, viermii tubali și frecușii, gândacii de nectar sau bon viveur-ii, care fie aveau prea multe picioare, fie nici unul. Pag.109-110

Însă ploaia, vântul, stelele căzătoare, viermii și rușinea nu reușiseră încă să-i spulbere în cele patru vânturi sau să pună capăt acestor zile de grație. Tunetul încă nu glăsuise. Mâna lui o atingea în continuare. Carnea trage la carne. Cu vârful degetului pe spiralele tendonului ei, Joseph se ținea încă. Și o ținea și pe Celice, mai departe. Pag.111

Cumpără cartea de aici

 Să fugi! de Jean-Philippe Toussaint

Ei bine pentru prima parte din Să fugi l-am păstrat pe Wong Kar Wai. Nu mă pot gândi la cineva care ar putea reda vizual mai bine ca el viața din Beijing sau Shanghai cu forfota aia inimaginabilă a mii de oameni, irealitatea amețitoare dată de culorile panourilor publicitare ale nopții, cu toate contrastele adunate acolo ca la expoziție, mic-mare, mult-puțin, colorat-gri, bogat-sărac, aparență-realitate.

A doua parte, cea din Sicilia, e dedicată mai mult microrealității. Detalii rupte din gesturi normale, senzația de calcinare dată de căldură și de albul pietros al peisajul urban, înghețata care se topește și se prelinge pe marginea cornetului, dând impresia că regizorul și cameramanul (sic!) au uitat camera pornită și au plecat să se răcorească puțin în apa mării. Atmosfera e încărcată de sentiment de pierdere, de abandon, dar și de dorință, de sexualitate. Doliu și erotism. Cei care ați citit-o știți despre ce vorbesc, ceilalți, citiți-o, și vă asigur că nu veți regreta. By the way, cine credeți că ar fi potrivit să regizeze această parte a doua?

Îmi dădusem întâlnire cu Li Qi în fața gării din Shanghai, ca și cum ai spune în China. Mii de oameni se îngrămădeau acolo pe esplanadă, o luau în direcția gurilor de metrou sau a autogării, intrau și ieșeau din structura de sticlă iluminată a gării, în timp ce, afară, sute de călători stăteau îngrămădiți pe jos, în penumbră, de-a lungul pereților transparenți, culcați și nefăcând nimic, având ceva mărginit și întunecat pe chip, țărani și muncitori sezonieri care abia sosiseră sau care așteptau un tren de noapte, cu o mulțime de valize și de saci la picioarele lor, uzate, neînchise bine, legate rău cu sfoară, cutii și cartoane întredeschise, saci de iută îndoiți, boccele, echipamente, uneori simple prelate cu colțurile neînnodate bine, din care ieșeau niște lămpi de gătit și niște cratițe. Pag. 30

Comandă cartea de aici

Destinația turistică de Rui Zink

E tot din rețeta succesului – cu un subiect interesant care ți se servește pe bucățele pentru a te menține permanent în priză, cu o locație exotică – (fostă) zonă oficială de război, cu multă ironie, care în film ar putea fi tradusă printr-o fină comedie, suficientă cât să edulcoreze puțin tragismul războiului, însă fără să cadă în derizoriu sau să se transforme în parodie. O ecranizare foarte posibilă și probabilă în viitorul apropiat.

Comandă cartea de aici

Îmblânzitorul apelor de A.R. Deleanu

Surprinzător, nu? O carte românească de debut! Recunosc că la prima lectură am fost plăcut surprinsă de varianta potopului lui A.R. Deleanu și de meritul acestuia de a fi reușit să redea vizual povestea, de a-i fi dat fantasticului și neverosimilului un caracter de întâmplare obișnuită. Personajele sunt stranii având ceva maladiv, chiar morbid în ele. Și tocmai aici e schepsisul că te prind. Începi să le urmărești prin casă, să le cauți, să stai în fața ușilor întrebându-te ce fac și dacă te plictisești cumva, e suficient să arunci o privire pe fereastră și să schimbi registrul imaginii de interior cu potopul neîmblânzit de afară. La a doua lectură (parțială, recunosc), atenția nemaifiindu-mi reținută de impactul vizual inițial, de stranietatea imaginilor, am început să găsesc mici hibe: personaje și scene care cred că mai puteau fi lucrate, care au fost cumva prea grăbite. Oricum, cartea ar merita din plin provocarea ecranizării și dacă s-ar întâmpla lucrul acesta, sper ca producătorul sau regizorul să fie atent în alegerea directorului de imagine. Pe mine imaginația m-a dus și mai departe de ideea filmului propriu-zis și m-am gândit că ar fi mișto și o adaptare-animație, în genul celor realizate de Tim Burton. Ce ziceți?

Comandă cartea de aici

Timpul îmbătrînește în pripă de Antonio Tabucchi

Tabucchi e unul dintre acei autori pe care îi citesc cu toate simțurile și de aceea e foarte greu de povestit. Timpul îmbătrînește în pripă e mai mult o stare, decât un volum de nouă povestiri. La o vreme după ce l-ai citit, începi să amesteci personajele, locațiile și detaliile acestora, dar starea rămâne aceeași. L-aș vedea ecranizat în genul filmelor colective ca Paris sau Chacun son cinéma. Patru, cinci, nouă regizori – patru, cinici, nouă viziuni diferite cu un singur numitor comun – starea, mereu aceeași. Iată doar titlurile povestirilor, viitoarele episoade – ca să vă provoc puțin imaginația: Cercul, Pic, poc, plici, Nori, Cu morții la masă, Între generali, Yo me enamoré del aire, Festival, Bucureștiul nu s-a schimbat deloc, Contratimp.

Comandă cartea de aici

Rayuela – Șotron de Julio Cortázar

Uneori îmi spun că exagerez cu felul în care mă raportez la Rayuela, că de fapt sunt multe alte cărți cel puțin la fel de speciale și că ar trebui să mai updatez din când în când statutul de the one. Dar     când revin la ea, la orice pagină, mă lovește, la fel ca prima dată. Parcă aș fi trăit deopotrivă și viețile Magăi și a lui Horacio, și viața lui Cortázar. Nu pot și nici nu mă chinui să explic. Dar ceea ce aș vrea să-mi explice cineva e cum de nu s-a încercat până acum nicio ecranizare a acestui roman cult, cum de melange-ul exotic de literatură, muzică, dragoste, filosofie, Paris, sex, Buenos Aires, underground, intelectualism, decadență, politică, artă, nebunie, moarte, Pont des Arts, Mondrian, Klee…,opriți-mă vă rog! – nu a zgândărit orgoliul nicunui mare maestru regizor sau ambiția vreunui tânăr cineast la început de drum? Da, știu că sunt tot felul de filme experimentale de scurt metraj care au ca sursă de inspirație Rayuela. Aici, de exemplu puteți viziona unul dintre ele. Dar știți la ce mă refer! La o Rayuela – adaptare cinematografică the one.

Comandă cartea de aici

Asta a fost lista mea. Normal că au rămas multe cărți pe dinafară, dar tocmai asta-i chestia cu lepșele astea, că trebuie să selectezi rapid, chair dacă e greu și doare :(. În cazul în care sunt defazată și deja s-a ecranizat vreuna din cărțile de mai sus, dați-mi, vă rog, de veste. Până una alta, eu aștept cu interes și curiozitate listele voastre.

 

bookaholic sustinut de carturesti stripe-01

 

Maria Elisabeta Boamfă

Psiholog de profesie, a lucrat în domeniul dezvoltării şi trainingului. Momentan, expatriată în Germania, se ocupă de îmblânzirea limbii, iar în timpul rămas are grijă, cu neostoită pasiune, de cărţi şi de alte minuni. Adeptă a cultului "bucuria vieţii", e responsabilă cu colectarea de zâmbete şi poveşti.


16 comentarii
  1. AvatarcristinaT

    Paradisul de dupa colt- Mario Vargas Llosa, intermitentele mortii- jose saramago, dimineata pierduta-Gabriela adamesteanu

    Reply
  2. AvatarAlina Bu

    Ochi-de-pisica – Margaret Atwood, Metroland – Julian Barnes, Asasinul orb – M. Atwood.
    Pe de alta parte, ecranizarile de obivei mutileaza asa de tare originalul ca e mai bine sa nu se atinga de astea.

    Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *