Spuneam în chiar primul text al acestei rubrici cum, în imaginarul multor scriitorii veleitari, cronicarii literari sînt un fel de funcţionari cărora te adresezi pentru a-ţi îndeplini diverse servicii, uneori chiar contra cost, servicii ce presupun redactarea şi corectarea manuscriselor, evaluarea cărţilor, inclusiv recomandarea instituţională.
Săptămîna aceasta redau două astfel de mesaje-cereri; primul fiind de-a dreptul simpatic în inocenţa lui:
„Dle. Chivu, vă rog mult să-mi evaluaţi această cărticică (contra cost bineînţeles) deoarece cunoştinţele cărora le-am dat cîte un exemplar m-au băgat în ceaţă, unul mi-a spus că-i mediocră, altul mi-a zis că-i atractivă, altul mi-a zis că-i obscenă, altul mi-a zis că-i telegrafică. De aceea vă rog călduros să mă scoate-ţi din această ceaţă. Cu mult respect, […]”
Cel de-al doilea însă e foarte trist – genul de rugăminte copleşitoare prin încărcătură şi la care, de fapt, e greu să găseşti un răspuns şi tonul potrivit:
„Sînt scriitorul […], din comuna […], jud. […], situate la 18km de orașul […] și v-aș ruga să-mi publicați o cronică literară într-una din revistele culturale ale Uniunii Scriitorilor pentru a-mi completa dosarul de admitere în U.S.R. Mi s-au publicat în acest an două recenzii în revista […] și […]. Vă pot trimite, în măsura în care sunteți de acord una din cărțile mele de versuri prin e-mail sau prin poștă prin curier rapid dacă-mi dați adresa la care locuiți. Eu sunt o persoană care am o dizabilitate severă datorită unei boli neuro-musculare- distrofie musculară-și datorită acestui fapt la e-mailuri îmi răspunde amica mea Gabriela. Pot răspunde la numărul de telefon: […]. Aștept e-mailul dumneaoastră și vă mulțumesc.”
Iniţial, m-am gîndit că ignorarea e cel mai bun răspuns, dar mesajul mi-a fost retrimis la distanţă de cîteva săptămîni. Am răspuns scurt că îmi pare rău dar nu-l pot ajuta. Cumva însă mi-aş dori ca altcineva să-i îndeplinească acestui om visul de a fi membru într-o uniune de scriitori. Înseamnă atît de mult pentru el.