Am fost un copil ciudat. Nu voiam să citesc Huckleberry Finn și Tom Sawyer. Nu voiam să citesc Jules Verne. Nu voiam să citesc Winnetou. Citeam numai science fiction și voiam să mă fac astronaut. De Regina Margot m-am apucat numai ca să scap de gura lu’ maică-mea, care se tot chinuia să îmi explice că sunt unele cărți pe care dacă nu le citești atunci când trebuie, n-o să le mai citești. A avut dreptate. Nici până azi n-am citit Winnetou. Dar, măcar pentru ceva vreme, n-am mai citit nici science fiction. Am citit numai romane de capă și spadă 🙂 Doar vorba aia – Regele a murit. Trăiască regele! Și lecturile echilibrate 🙂
Regina Margot m-a prins bine de tot de la primele pagini, când schimba replici pasionale cu ducele de Guise în niște încăperi secrete de prin Luvru. Până la sfârșit însă, am vărsat o lacrimă de crocodil când i s-a rostogolit capul pe eșafod lui La Mole. Și nu mi s-a părut deloc creepy faptul că regina i-a îmbălsămat capul și l-a păstrat pe un raft pe undeva, cum păstrează unii cartelele de metrou din Paris. Deh, dragostea.
M-am apucat aproape imediat de Doamna de Monsoreau. Tot așteptam, tot speram. Dumas, însă, fără milă – l-a ucis pe De Bussy chiar când credeam că o să primesc în sfârșit un final fericit, după o lectură de 4-500 de pagini. Mi-a fost clar atunci. Dumas avea ceva cu bărbații. Contele de Monte Cristo – pfff, a scăpat ieftin. Altfel, cu toate că am trecut rapid prin șapte sau opt romane de-ale lui, din care îmi amintesc vag doar niște dueluri și bătălii, cu tot felul de personaje colorate de la Curtea Franței, de la Caterina de Medici la Marie Antoinette, de ajunsesem să pot înșira regii Franței în ordine cronologică din secolul XVI încolo – cred că încă mai pot, dar, în general, îmi place să nu-mi sperii prietenii când ies la bere – nu-mi amintesc nicio poveste de-a lui Dumas cu final fericit.
Când, la recomandarea unui băiat de care eram îndrăgostită, m-am apucat de Zevaco – mai dulce și melodramatic decât puteam să suport până și eu – aveam deja o teorie: fiecare din autorii ăștia aveau niște preferințe clare când eliminau din personaje. De exemplu, la Zevaco, eroina trebuia să se sacrifice. La Dumas, eroul. Balzac și-a ucis toate cele trei eroine din Istoria celor Treisprezece. Mommy and daddy issues at work, cine știe, dar fiecare discrimina pe cineva. Pe onoarea mea!
Dincolo de capă și spadă și de francezi și melodramele lor, însă, polonezul Sienkiewicz nu te lăsa tot timpul chiar nesatisfăcut. Din trilogia cu Prin foc și sabie, Potopul și Pan Wołodyjowski, doar un singur personaj principal moare la sfârșit. Lui Sienkiewicz îi plăceau finalurile hollywoodiene, pe muchie de cuțit, salvările din ultima secundă, victoriile inspiraționale și discursurile înălțătoare – și acum îmi amintesc ce fericită am fost când Helena a reușit să scape de Bohun în Prin foc și sabie. În schimb, nu mai știu cum s-a terminat Cavalerii Teutoni – că tot vorbeam de uitare…
Când vine vorba de romane istorice, tonul lui Walter Scott mi s-a părut mult mai temperat. Mai așezat. Mai englezesc. Mai moare unul-altul – dar nu ne sinucidem din onoare, și nici dragostea parcă nu e așa melodramatică, și e mai puțin plină de jurăminte până la moarte și de dialoguri care încep cu „Dumneavoastră, domnule” și se termină cu „Jur pe mormântul mamei mele!”. Sau cu un cap îmbălsămat din dragoste. Englezii cel mult îl înfigeau într-o țepușă și-l expuneau pe un zid.
Și nici măcar asta nu se apropie de piramida de capete a lui Alexandru Lăpușneanul al nostru, mândră căpetenie est-europeană (în traducere liberă mănâncă ridichii, varză și picior de porc, are concentrația scăzută de sânge în alcool și drept armă preferată un topor prost ascuțit), a cărui existență, dacă ar fi avut norocul să ajungă la cunoștința Bram Stoker, sigur ar fi acum brand de țară 🙂
Și-apoi cum să vă spun povestea aventurii mele pasionale cu romanele istorice și de capă și spadă fără să vorbim de Ionuț Jder, și ai săi
„moldoveni autentici,inimosi,semeti,curajosi,ambitiosi si suspiciosi,a-i caru-i barbati lupta tot timpul cot la cot,biruind intotdeauna”
– dintr-un rezumat găsit recent pe Scribd, care doamne-ferește și păzește aparține unui absolvent de liceu. Știu câțiva oameni care s-au declarat plictisiți de Frații Jderi, și de Neamul Șoimăreștilor, și de Zodia Cancerului și, în general, de tot ce-a scris Sadoveanu – dar eu zic că dacă n-ai vărsat o lacrimă când ai aflat că domnița Nasta s-a sinucis onorabil, în loc să ajungă în harem, n-ai inimă 🙂
Acum nu știu voi, dar eu când imi amintesc de toate astea, îmi pare rău că acum, dacă aș redeschide vreun volum cu Pardaillan, aș pune-o de-o indigestie intelectuală. Treaba asta mă face să mă simt cinică, pesimistă. Matură. Păi să-mi fi zis mie cineva la 12 ani că pentru dragoste și onoare nu merită să mori – a doua zi sigur ne duelam în gornete în fața blocului, în jurul barei de bătut covoare.