Pentru cea mai nouă carte a ei, Ultimul canibal. Jurnal de antropolog, Hanna Bota s-a dus pînă în Vanuatu într-o expediţie la care puţini s-ar fi încumetat. Ce a motivat-o să zboare pînă la capătul lumii, de ce s-a privat în tot acest timp şi cum a descoperit oamenii despre care scrie, citiţi în interviul de mai jos.
De cînd i-a apărut cartea, Hanna Bota şi-a susţinut doctoratul, s-a bucurat de succesul pe care i l-a adus „canibalul“ (tirajul s-a epuizat) şi îşi pregăteşte următoarele cărţi. Pentru cei care n-o cunosc decît ca autoare a Ultimului canibal, adaug o listă de volume de poeme scrise de ea – Candidaţi pentru ploaia tîrzie (1994 ), Dincolo de sine (1997), Ultimele poeme închipuite ale lui VV în transcriere imaginară de… (2003), Elogiul pietrei (2004), Jurnalul unui nabi (2007), Don’t play with the snakes (2008, antologie de poezie tradusă în engleză) şi Poeme pentru Yerutonga (2010) – şi cărţile de proză: Tabla de şah (2006), Maria din Magdala (2007) şi Cronicile memoriei (2010).
1. Ce impuls te-a mînat pînă „la capătul lumii“, căutînd, cum spui în primele pagini ale cărţii, „oameni de pe glob care se află la cea mai mare distanţă de civilizaţia cunoscută de noi“?
Tocmai acești oameni au însemnat forța de atracție, dorul de a cunoaște alte civilizații, de a recunoaște calea devenirii noastre vizavi de calea parcursă de ei. Așa cum George Leight Mallory dorise să cucerească Everestul pentru că există, Hawking descrie modele matematice pentru timp, pentru că timpul există, așa eu, la o scară măruntă – nu spun cu orgoliu – am vrut să-i caut pe izolații din insulele vanuateze, pentru că aflasem că există, aflasem că aș putea și eu, chiar eu , să ajung la ei, trebuia doar să iau decizia (mai corect spus, trebuia să răspund chemării ca imbold interior, decât să iau eu decizia) și să merg. Restul urma să se așeze de la sine. Și așa a fost.
2.A implicat această călătorie şi renunţări? Te-ai lovit de anumite piedici sau prejudecăţi pentru simplul fapt că eşti femeie?
A implicat renunțări încă de când am început pregătirile de acasă. M-am susținut financiar doar cu resursele mele și ale familiei, nu am căutat sponsori, așa că am adunat bani un an întreg. În tot acest timp aveam grijă să știu că nu fac anumite cheltuieli pentru că am un scop anume cu suma ce-o dețin, or pentru o femeie, această înfrânare continuă, nu a însemnat un lucru mic. Accept să trăiesc în condiții mai modeste ca să pot să direcționez resursele financiare spre scopuri aparte, și nu dau epitete pentru aceste scopuri, să nu pară că fac comparații cu scopurile altora; nu e o laudă. Să fi putut aduce de acolo informații, să fi reușit să scriu o carte cu toate cheltuielile din propriile resurse, când procentul de 5% cât se practică în edituri pentru o carte ( e bine când se oferă și acest procent!) care în orice tiraj s-ar vinde în România nu acoperă cheltuielile nici până la primul nod al rutelor aeriene, în cazul de față Frankfurt, cum ar fi fost dacă nu ar fi implicat tot demersul renunțări?
Au fost cazuri când nu am putut vizita un anume sat tradițional pentru că murind șeful de sat – ghinionul meu – satul a devenit tabu pentru oricine dinafara lui, apoi au fost sate pe care nu le-am putut vizita pentru că instalându-se anotimpul ploios eu nu eram suficient de rezistentă și antrenată pentru drumurile periculoase ce m-ar fi așteptat și băștinașii au refuzat să mă însoțească realizând pericolul. Deși sunt mulțumită că am reușit să adun atâtea date, să înțeleg o mare parte a trăirilor lor, unele elemente mi-au rămas și mie și nouă tuturor străine, doar o eventuală nouă descindere le-ar putea aduce la cunoștința noastră. Dar toate astea nu ar fi de numit ca renunuțări, ci mai mult adaptare la conjuncturi care erau singulare, de limită.
3. Cum ai făcut să te organizezi şi să poţi scrie acest jurnal constant, indiferent de situaţiile şi momentele care te-ar fi putut distrage ?
Unghiul din care am privit un anume eveniment, momentul subiectiv al împlinirii unui gest, discuțiile particulare de un fel și nu de altul – poate din întâmplare, poate premeditat – selecția imaginilor, selecția cuvintelor, în special al comparațiilor și a epitetelor care sunt mai subiective decât verbele, starea psihică de moment care influența percepțiile evenimentelor, toate acestea și multe altele fac ca orice demers de acest gen să fie unul putetnic subiectiv, să nu-mi spună nimeni că se poate cunoaște într-o lună o societate nouă într-atât încât să fie informația pur obiectivă. Dar nici nu era cazul, de fapt voiam să tranmit ce am întâlnit eu, ce am înțeles eu, ce mi s-a părut mie important, crezând că cititorii și ascultătorii vor vedea prin ochii mei și vor trage propriile concluzii. Atâta tot!
4. Care au fost cele mai mari frici şi riscuri la care te-a expus o călătorie de una singură?
5. Dar cele mai mari satisfacţii? În ce mod această călătorie ţi-a modificat (îmbogăţit) percepţia asupra modului în care oamenii pot comunica, în ciuda unor diferenţe culturale atît de pronunţate?
Am avut satisfacția unei trăiri unice, a unor cunoașteri unice, apoi a unor informații din cultura băștinașă adunate la prima mână, a unor imagini și informații primite în premieră mondială, dar am avut ca satisfacție faptul că am fost acceptată de ei, asimilată într-atât încât mi-au rămas în inimă, au devenit o parte din mine, eu am devenit femeia albă a lor, care i-a iubit și i-a apreciat, am râs și plâns împreună, am mâncat, am lucrat, am obosit împreună, ne-am privit, ne-am înțeles și ne-am înfrățit. Am reușit să trăiesc ca ei, mi-am depășit anumite limite care pentru mine personal, în momentele acelea însemnau mai mult decât ceea ce urma să împărtășesc acasă, de fapt trăind acolo, prea puțin îmi păsa ce voi spune albilor când voi fi venit acasă, momentul era prea intens, prea nou ca să fac ceva doar de dragul de-a fi împărtășit.
6. Ce anume din propriul set de valori ai reuşit să transmiţi în locurile în care ai călătorit şi cum au fost ele privite de oamenii pe care i-ai întîlnit acolo?
7. Ţi-a lipsit ceva din lucrurile de acasă, cît ai fost plecată?
Sigur, am luat foarte puțin cu mine, mi-au lipsit multe lucruri, dar știam că e provizoriu, rezist fără ele, cum ei trăiesc o viață fără obiectele care susțin viața noastră, n-am cum să nu rezist și eu un număr restrâns de zile. Mi-a convenit la un moment dat să simt lipsa, înțelegeam mai bine trăirea lor. A fost când mi-a lipsit hrana potrivită, îmbrăcămintea potrivită, mi-au lipsit și niște medicamente potrivite când am făcut tot felul de infecții în urma rănirilor accidentale, dar mi-au lipsit oameni cu care să comunic în felul meu de a înțelege lucrurile, cu care să dezbat ceea ce tocmai aveam sub ochi, deși, paradoxal, mă bucuram că sunt singură, că astfel ei m-au asimilat și s-au apropiat negândit de mult.
8. Ai simţit nevoia să citeşti, cît ai fost departe de casă? Ai dus cărţi cu tine?
9. Ce reacţii ai avut din partea comunităţii de antropologi din România şi din partea cititorilor?
Faptul că mi-am ales o temă de antropologie pentru a-mi definitiva studiile doctorale după un master în etnologie, nu m-a făcut un antropolog, acum lucrez în domeniul istoriei orale, iar cartea Ultimul canibal nu e o carte de antropologie, deși sunt multe informații care pot fi de folos. Ca poziţie de studiu m-am aflat mai aproape de ceea ce scrie antropologul Clifford Geertz, deoarece acesta susţine că experienţa trăită trebuie redată în forma discursului autobiografic, că este un discurs de tip subiectiv, dar studiul propriu-zis s-a finalizat în teza de doctorat, nu în Ultimul canibal.
10. Plănuieşti o nouă călătorie, sau poate o nouă carte?
Sper să ajung anul viitor în Africa. Cât despre cărți, este deja la editură romanul Indiei, cu titlul Dansând pe Gange, scris după o călătorie în India. Acum scriu miturile vanuateze, carte care va apare într-o editură din Franța, demersurile sunt făcute pentru traducere și publicare. Dar anul acesta plănuiesc să scriu o carte la care m-am documentat aparte, conținând o călătorie în miezul durerii, deci o călătorie nu spațială, ci una psihologică, abordând o societate închisă într-o suferință specifică. E prematur să aduc mai multe detalii. Sper să mulțumesc cititorii.