Până să-mi atragă o prietenă atenția, nu observasem că ar fi ceva “în neregulă” cu leapșa cu cărți care circulă pe Facebook. Am aflat atunci că sunt tot felul de păreri că ar fi o formă de aroganță, că cititul e o chestiune personală nu una cu care să te “dai mare”, că se pune presiune pe cei care nu citesc atât de mult, că se minte la greu și altele cam la fel. Serios?
De când a devenit cititul o formă de aroganță? În naivitatea mea, credeam că leapșa asta cu cărți e o chestie bună. Uitându-mă prin listele prietenilor, am aflat de o grămadă de cărți faine, le-am căutat, pe unele le-am pus pe lista de lecturi, de altele m-am bucurat că mi-am reamintit.
Așa îți dai seama și care sunt cărțile preferate ale majorității, care sunt titilurile cele mai populare și descoperi “obscurități” care, dacă vin de la un prieten în ale cărui gusturi în materie de literatură ai încredere, merită descoperite. Nu se aplică doar la literatură. Unele sunt cărți de specialitate – dacă cineva pe care îl știu priceput într-un domeniu care mă interesează, dar despre care nu știu încă prea multe, îmi recomandă o carte esențială, atunci ea trebuie să fie una de referință pentru înțelegerea domeniului respectiv.
O listă de genul ăsta spune multe despre persoana respectivă, despre gusturile ei, dar mai ales despre personalitate. Cărțile pe care le alegem ne reprezintă. Unele sunt mai depresive, altele sunt legate de relații, unele sunt grele, profunde, altele au un anumit dinamism, unele sunt despre sex, altele sunt întunecate, unele sunt romantice, altele stranii, unele directe, altele pline de subtilități. Ceea ce citești spune multe despre tine, mai ales când le pui într-o listă de cărți care te-au format, cu o anumită importanță, cel puțin la un moment dat al vieții tale.
Nu mi se pare nimic greșit în a vorbi despre cărți pe Facebook, ba din contră, chiar și dacă e o joacă precum e leapșa asta. Prin simpla ei existență, îndeamnă la lectură, îți aduce cărțile în prim plan și-ți amintește, dacă uitasei, că-ți poți petrece timpul și altfel decât uitându-te la tv, bând bere și frecând net-ul. Se discută despre cărți pe Facebook, ce ciudat! Ba deloc, e perfect normal, aș spune. E o aroganță mai mare să-ți pui lista de cărți preferate decât poze cu mâncare, poze din vacanțe exotice, poze cu ultimele cumpărături, poze cu pisici, cu copii, cu mașini, cu apusuri de soare, selfie-uri la piscină, posturi despre opțiunile politice, despre beții, despre cât de cool și unic în lumea asta mare ești că fumezi iarbă sau comentarii în care critici ce vezi pe stradă? Nu cred. E vorba despre lucrurile care ne plac sau care ne preocupă.
Da, pe Facebook toți vrem să părem mai deștepți, mai frumoși și mai devreme acasă. O leapșa cu cărți poate fi o ocazie bună să arătăm cât de citiți suntem. Dar, serios acum, prefer oricând ca cineva să se dea mare cu cărțile citite decât cu orice altceva. De ce deranjează lucrul ăsta? Mai ales că, sunt convinsă, scopul celor care au răspuns la provocarea respectivă nu a fost deloc să se dea mari, cât să împărtășească cu ceilalți cărțile care i-au schimbat, bucurat, marcat, titlurile alea importante care te formează.
Mai remarca cineva că sunt multe cărți ale copilăriei în listă și că mulți par să nu mai fi citit altceva de la Cireșarii încoace. Nu știu cât de real e. Cărțile copilăriei sunt, într-adevăr, cele care te marchează în primă fază. Te raportezi la ele, sunt primele care te-au apropiat de cărți, care te-au prins și care te-au făcut să citești mai departe.
Altcineva remarca faptul că sunt cam aceleași titluri peste tot și majoritatea de mâna a doua. Nu știu cum arată feed-ul vostru în materie de literatură, dar al meu e al naibii de divers și de fain. Abia dacă se suprapun câteva cărți și alea nu-s deloc proaste. Poate sunt eu norocoasă. Evident, unde e o chestie de masă, apar inevitabil lucruri de toate felurile. Important este, repet, faptul că se discută atât de mutl și de deschis despfre cărți. Un lucru care m-a bucurat a fost să văd pe wall-urile prietenilor mei discuții pornind de la listele fiecăruia, adăugiri, comentarii.
Te face o leapșa cu cărți să te simți vinovat că citești prea puțin? Well, asta nu e problema lepșei. 🙂 Dacă-ți dă de gândit cu atât mai bine. Nu cred, și aici îmi voi lua multe roșii în cap, că lectura e obligatorie. Nu cred că cititul trebuie să fie normativ, că ești mai bun sau mai rău dacă (nu) citești. Dacă te simți vinovat, însă, înseamnă că ți-ai dori să citești mai mult, că îți plac cărțile, dar că-ți găsești motive mai mult sau mai puțin reale să nu citești cât ai vrea (de exemplu veșnicul “nu am timp”). În acest caz, o leapșa de genul ăsta te poate motiva.
Mai auzeam apoi că lectura e o chestie intimă, de ce să o împărtășești cu alții? Mai intimă decât pozele cu copii? Mai intimă decât dramele sentimentale? Mai intimă decât alte pasiuni, cum ar fi sportul? Mai intimă decât nunta, botezul, ba chiar înmormântarea? Mai intimă decât că te-ai îmbătat aseară și ai pus o poză blurată pe Facebook? Mai intimă decât pozele teribiliste din liceu? Mai intimă decât exprimarea publică a sentimentelor pentru o persoană? Nu înțeleg.
Drept încheiere, ceva amuzant – m-a întrebat o prietenă acum câteva zile dacă nu cumva leapșa asta cu cărți a început de la noi. Hmm, de la noi? Da, mi-a spus ea, de la articolul Adei Roseti, care ne provoca să facem o listă cu cărțile care ne-au marcat, articol la care a răspuns multă lume și în comentarii și pe Facebook, apărut cu puțin timp înainte să înceapă nebunia de pe net. N-am de unde să știu sigur dar, dacă e așa, ne bucurăm foarte tare. 🙂
P.S. Până una-alta, aroganți cum suntem și noi, nu uitați că pentru cumpărat cărți pentru voi și pentru cei mai “aroganți” dintre prietenii voștri, adică ăia care vă recomandă cărți faine. 🙂