O reîntâlnire postmodernă cu personajele copilăriei noastre

Au fost odată ca niciodată… nişte pitici şi o fată frumoasă cu părul ca abanosul, un tânăr fermecător care o salvează de la somnul la care o condamnase o regina cea rea, a existat o fetiţă într-o pelerină roşie care trebuia, în drum spre bunica sa, să scape de lupul cel rău, au mai fost şi doi copii, ce au ajuns captivi în casa din turtă dulce a vrăjitoarei care voia să-i mănînce… personaje cu care ne-am petrecut copilăria (noi, cei din “generaţia cu cheia la gât”). Poate că am uitat de mult poveştile cu Făt-Frumos şi Albă ca Zăpada şi cei Şapte Pitici, cu Scufiţa Roşie sau Rumpelstilskin, poate că le considerăm personaje ce nu-şi au rostul decât pentru o anume vârstă şi cu care acum ne mai întâlnim eventual doar prin bancuri. Dar iată că ABC le aduce la viaţă într-o versiune să-i spunem postmodernă (deşi nu avem de-a face cu vreo deconstrucţie sau vreo recitire ironică, ci doar de o plasare într-un context inedit, estetic vizual, într-o regie ce dozează ideal suspansul şi întreţeserea de planuri care aduc elemente în plus poveştii originale) – în serialul Once Upon a Time.

Once Upon a Time (pe care îl puteţi vedea, de pildă, pe Vplay), producţie inspirată a ABC (acelaşi ABC care a găzduit celebrul Lost, precum şi alte seriale bine-cunoscute, precum Desperate Housewives, Modern Family, Grey’s Anatomy etc., şi acelaşi ABC care mai ia, din când în când, proasta decizie să taie din faşă seriale promiţătoare, cum ar fi Flash Forward), şi-a asumat o misiune grea, pe care, după cum se vede după cele 15 episoade difuzate, a îndeplinit-o chiar foarte bine: anume, să facă viabile toate personajele din poveştile clasice ale copilăriei, pentru timpul nostru şi pentru vârsta adultă.

Punctul-cheie al acestui serial este crearea unui spaţiu care să cuprindă toate aceste personaje, care interacţionează şi dau naştere la noi poveşti. Partea interesantă e faptul că ele nici nu ştiu, de fapt, că întruchipează un anume personaj. Storybrooke, un orăşel banal din America, aparent neieşind cu nimic din comun, este locul în care trăiesc şi Scufiţa Roşie, şi Albă ca Zăpada şi, evident, şi Regina cea rea. Cuprinse de o amnezie care le face să nu-şi dea seama de adevărata lor identitate, ele sunt încă prinse într-un blestem străvechi, care le-a aruncat în lumea reală şi le-a făcut să uite cine sunt. De-a lungul secolelor, fiecare dintre aceste personaje apare în contexte diferite, dar îşi recreează inevitabil destinul şi ajung tot în preajma celor cu care au fost la începuturi.

Acum, în Storybrooke, un băieţel, Henry, citind o misterioasă carte de poveşti, îşi dă seama că toţi cei din orăşel sunt chiar acele personaje şi, ca într-o tramă detectivistică, încearcă să identifice cine e cine, să-i facă să-şi dea seama ce se întâmplă cu adevărat şi, eventual, să încerce să le schimbe destinul celor nefericiţi. Evident, ca în orice poveste cu buni şi răi, există piedici, încercări şi, pentru că nu se mai află totuşi în acel illo tempore al Poveştii, în care lucrurile se terminau cu bine, personajele mai ajung câteodată şi la finaluri nefericite. Avem parte şi de personaje noi: de pildă, Albă ca Zăpada are o fiică, iar Henry este chiar… nepotul ei.

Fiecare episod este dedicat câte unui personaj şi este construit pe două planuri: cel din prezent, din Storybrooke, şi cel dintr-un timp nedefinit, în care a avut loc povestea originală. În unele cazuri, personajele trec prin transformări nebănuite, iar poveştii îi este dată o direcţie cu totul inedită. Poate că cea mai surprinzătoare transformare este cea din povestea Scufiţei Roşii, în care răsturnarea de situaţie este cu totul neprevăzută, elementul negativ, „lupul”, fiind eroul la care ne-am fi aşteptat cel mai puţin.

Libertatea de interacţiune a personajelor este nelimitată: nu există nicio problemă pentru Adam Horowitz şi Edward Kitsis, producătorii serialului, să îl pună, de pildă, pe Rumpelstilskin să facă un pact cu Cenuşăreasa, sau pe Albă ca Zăpada să se împrietenească cu Scufiţa Roşie. Aşadar, dacă aveţi chef de un basm postmodern – un fel de „high postmodernism”, în care sunt revitalizate poveşti şi personaje clasice, puse în contexte inedite, care arată cât de multe resurse imaginative pot conţine, de fapt, şi naraţiunile cărora suntem înclinaţi să le atribuim o interpretare standard –, nu rataţi Once Upon a Time.