„Seri antice”, de Norman Mailer – fragment

O capodoperă despre moarte şi viaţă, despre reincarnare, vrăji şi erotism în Egiptul antic.

Menenhetet, copilul de ţăran care devine general în armata lui Ramses al II-lea, care ajunge supraveghetorul haremului şi însoţitor al Reginei Nefertiri, se visează pe tronul Faraonului. Un bătrân evreu i-a dezvăluit cum orice bărbat poate să renască dacă, înainte să-şi dea sufletul, lasă grea o femeie; pruncul născut astfel îşi va întrupa tatăl mort, cu toate visurile şi cunoştinţele acestuia. Menenhetet trebuie doar să-şi aleagă femeia şi momentul potrivite pentru realizarea visului. Ceea ce şi încearcă să facă, în ultima noapte a Marelui Festival al Faraonului Ramses al II-lea, alegându-şi-o ca iubită şi poate viitoare mamă pe Regină, de care este îndrăgostit. Despre toate acestea povesteşte chiar Menenhetet, la curtea lui Ramses al IX-lea, într-o altă noapte de pomină, Noaptea Porcului, când totul este permis deopotrivă muritorilor de rând, faraonilor şi zeilor. De la acel moment au trecut… 150 de ani, între timp s-au perindat faraoni la tron, regine în paturile lor, s-au distrus şi s-au construit oraşe, piramide şi morminte au fost înălţate şi devastate, alte bătălii au fost purtate, Nilul s-a revărsat şi s-a retras în matca lui. De toate dă seamă Menenhetet, martor şi protagonist.

„Norman Mailer face să revină la viaţă fapte de mult uitate, aducând în faţa noastră ritmurile, imaginile şi senzualitatea unei epoci pierdute în memoria trecutului.” (The New York Times)

„Seri antice este un roman luxuriant, exhibând o sexualitate dincolo de orice închipuire. Cu fiecare pagină, romanul ne dezvăluie misterele sacre şi profane.” (Vogue)

„Un roman gigantic precum piramidele, amintind de Curcubeul gravitaţiei al lui Thomas Pynchon.” (Los Angeles Herald Examiner)

„Seri antice”, de Norman Mailer – fragment

Traducere din limba engleză de Irina Horea şi Mihai Elin
Colecţie: Biblioteca Polirom. Esenţial
Editura Polirom
832 p.

Mă găseam într‑o situaţie extrem de ciudată. Încă nu ştiam cine eram, nici ce vârstă puteam avea. Eram oare un om matur şi puternic, sau tânăr şi care începe să‑şi adune forţele? Se părea că nu prea avea importanţă. Am ridicat din umeri şi am pornit la plimbare, apucând‑o, din cine ştie ce motiv, pe o cărare care trecea prin Necropolă, şi, în timp ce rătăceam la întâmplare, am început să‑mi explic mie însumi ceea ce vedeam, sau aşa aveam de gând, fiindcă m‑am simţit cuprins de o stare foarte ciudată şi parcă străin de tot ceea ce‑mi era mie cunoscut.

În faţa mea, trebuie să spun, nu era de văzut mai nimic, în afară de aleile drepte ale acelui cimitir în lumina lunii, o prive­lişte nu prea fermecătoare, dacă nu cumva farmecul rezidă în valoare. În oraşul morţilor, fiecare palmă de pământ era cea mai scumpă din tot Memphisul, sau cel puţin aşa îmi aminteam.

Rătăcind pe aleile monotonei noastre Necropole, trecând agale prin faţa uşii ferecate a unui mormânt, apoi a altuia, am început – fără vreun motiv anume – să mă gândesc la un prieten care murise de curând, prietenul meu cel mai apropiat, aşa părea a‑mi spune memoria, care a avut o moarte dintre cele mai absurde şi violente. Aşadar, tocmai mă întrebam dacă mormântul lui se afla pe undeva prin apropiere şi m‑au năpădit amintirile. Prietenul meu, înclinam să cred, se trăgea dintr‑o familie puternică. Tatăl lui, după câte îmi puteam aminti, avusese cândva rangul de Supraveghetor al Casetei cu Sulimanuri – mai bine mor, m‑am gândit, decât să râvnesc la astfel de funcţii. Totuşi aceea nu era, la urma urmei, o carieră pe care s‑o iei în derâdere. Ramses al nostru, dacă‑mi aduceam bine aminte, era la fel de vanitos ca o fată frumoasă şi nu îngăduia nici cel mai mic cusur în felul cum arăta.

Bineînţeles, cu un asemenea tată, prietenul meu (al cărui nume, mă tem, încă îmi scăpa) era cu siguranţă bogat şi nobil. Sărmanul ticălos zăcând în mormânt! Trebuie să fi fost cel puţin descendent al marelui Ramses, da, acela care, îmi aminteam, a murit cam cu o sută de ani înainte, Ramses al Doilea al nostru. Răposase la o vârstă foarte înaintată, având o mulţime de soţii şi peste o sută de fii declaraţi şi vreo cincizeci de fiice. Ei au zămislit atât de mulţi urmaşi, încât astăzi e greu să socoteşti câţi ofiţeri şi preoţi sunt Ramesizi prin cel puţin jumătate din linia lor gene­alogică. Adevărul e că rareori o femeie bogată din Memphis sau din Teba va scăpa prilejul de a‑şi oferi cu bună‑credinţă un obraz al fundului ei de viţă regală ca şi Faraonii, şi nu va rata ocazia de a‑ţi face cunoscut acest lucru. A descinde din Ramses al Doilea poate să nu fie un lucru excepţional, dar e indispensabil – cel puţin dacă ea vrea o parcelă pentru familia ei în Necropolă. Apoi, i‑ar prinde bine să fie, măcar pe jumătate, o Ramesidă. Într‑adevăr, dacă nu eşti, nici măcar un mormânt în Umbra de la Apus nu poţi să cumperi, iar asta‑i doar o primă condiţie în negoţul ăsta între matroanele din Memphis. Nu există destule parcele. Aşa că se dau de ceasul morţii. De pildă, mama prietenului meu mort, matroana Hathfertiti, era tot timpul dispusă să negocieze. Dacă preţul era îndeajuns de bun, sarcofagul unui strămoş putea fi mutat într‑un mormânt inferior sau chiar transportat cu o ambar­caţiune în josul fluviului, spre o altă necropolă. Bineînţeles că trebuia să te interesezi: Cine era decedatul? Câtă greutate avea blestemul lui? Asta era partea subînţeleasă a tranzacţiei – trebuia să fii pregătit să iei asupra ta şi câteva imprecaţii periculoase. Dar se găseau şi unii dispuşi să le accepte, dacă erau destul de îngro­zitoare încât să facă să scadă preţul. De pildă, Hathfertiti a avut îndrăzneala să vândă mormântul bunicului ei mort. În legătură cu ruda asta moartă, bunicul soţului ei (care întâmplător era şi propriul ei bunic, de vreme ce ea era în mod cert sora soţului ei), i s‑a spus cumpărătorului că bătrânul Menenhetet fusese omul cel mai de treabă şi mai blajin. Defectul său era acela că nu putea să facă rău nici duşmanilor săi. Nu prea aveai de ce să te temi de blestemul lui. Cât chin ca să afli adevărul! În taină, se şoptea că lui Menenhetet i se dusese buhul că mânca scorpioni fripţi cu excremente de liliac – atât era de mare nevoia lui de a se apăra de blestemele celor puternici. Avusese o viaţă formida­bilă, dacă‑mi aduc bine aminte.

Acum, cumpărătorul căruia Hathfertiti îi vindea parcela, un mărunt slujbaș ambiţios, nu constituia o excepţie. El ştia că, pen­tru un Ramesid neînsemnat ca el, protecţia cea mai bună împo­triva oricăror vrăji rele era să deţină un mormânt ca lumea. Atâta vreme cât el nu putea oferi unul familiei, orice vizită a soţiei şi fiicelor lui în casele familiilor mai de vază din Memphis era sor­tită eşecului. Pur şi simplu, ei nu aveau nici o poziţie în ierarhia morţilor. Aşa că trăiau deja sub un blestem – li se dădea peste nas. Căci ce altceva este un blestem decât un furt de putere mas­cat? (Orice încercare de a‑ţi îmbunătăţi poziţia se dovedeşte trudă zadarnică.) Soţia şi fiicele acelui Ramesid izbucneau atât de des în plâns, încât omul s‑a arătat dispus să rişte să atragă asupra sa mânia bunicului mort. Poate că dacă ar fi ştiut mai multe despre bătrânul Menenhetet, ar mai fi zăbovit, însă el a simţit o teamă amestecată cu veneraţie la gândul de a dobândi o posesiune care îi depăşea mijloacele, dar care cu siguranţă îl punea în rând cu lumea bună.

Despre Norman Mailer

Norman Mailer (1923-2007) s-a născut în Long Branch, New Jersey. A studiat la universităţi de elită, printre care Harvard şi Sorbona. A luptat în Filipine în cel de-al Doilea Război Mondial, experienţă reflectată în capodopera sa, romanul Cei goi şi cei morţi, publicat la vârsta de numai douăzeci şi cinci de ani, care a primit elogii fără precedent din partea criticii, intrând imediat în canonul literar american. A fost coeditor al faimoasei reviste Village Voice (1954). A candidat fără succes la postul de primar al New Yorkului în 1969 şi a fost preşedinte al PEN Clubului american din 1984 până în 1986. Opera lui este un melanj de ficţiune, jurnalism şi eseistică, iar combinaţia de reportaj şi proză subiectivă se întâlneşte în multe dintre cele mai cunoscute cărţi ale sale, precum Armatele nopţii (1968, distins cu Premiul Pulitzer şi National Book Award), Bătaia (1975), Cântecul călăului (1979, Premiul Pulitzer), Strigoiul lui Harlot (1991). Pe lângă romane, a mai publicat poezie, proză scurtă, scrieri politice, eseuri, biografii şi critică literară. De acelaşi autor, la Editura Polirom au fost traduse romanele: Cei goi şi cei morţi (2004), Un vis american (2005), Evanghelia după Fiul (2006) şi Castelul din pădure (2007).