Texte

„Melciclopedia. Povestea Melcului Prinț”, de Iulian Tănase, cu ilustrații de Mircea Pop – fragment

Într-o dimineață de toamnă, Melcul Prinț și-a dat seama că nu știe cine este. Convins că fiecare dintre noi este mai mult decât un simplu nume, pornește în aventura vieții sale, cea mai mare aventură a oricărui erou: descoperirea de sine. Călare pe un melcteorit ajunge în Melxopotamia, o țară a cărei formă de guvernământ este anarhia constituțională și a cărei economie se bazează pe industria melcalurgică, pe industria constructoare de melcomotive, dar și pe ploile de melcteoriți. Aici se întâlnește cu Melc Capone, cel mai mare gangsteropod, cu Melcduza Zuza și Melca Sirenă, dar și cu Melcfisto, și descoperă că există nenumărate și nebănuite feluri de melci (melci de apă dulce și melci de apă minerală, melci de limonadă, melci marini și melci submarini, melcâini și melhiene, și chiar și niște melci maramureșeni, originari din nordul României, care au pe partea din față a cochiliei, ca semn distinctiv, sigla Ferrari). Melcredo quia absurdum, cum ar veni. Citeşte tot articolul


Telecomenzi

I

Curăța, crăcănat, cartofi c-un vechi brici de frizer. Cojile le arunca-n ligheanul în care se spălase deunăzi pe picioare. Stătea-n cur pe pat și reteza, dacă era cazul, tuberculii, apoi se ocupa de coajă, tacticos. Dacă se cresta, sugea locul, sângele rozaliu, convins de eficiența miraculoasă a salivei, și continua. Microbii nu-l speriau. Avea o forță neaoșă de a se regenera. Rănile i se închideau una-două, zgaibele aduceau a catran. Citeşte tot articolul


„Logodnica”, de Doina Ruşti – fragment

David s-a născut la Belfast, dar este cetățean norvegian. Alisa are sânge rusesc, dar se consideră moldoveancă din Chișinău. David n-a vorbit niciodată irlandeza, căci este britanic, protestant din Irlanda de Nord. Alisa vorbește românește, cu toate că se consideră rusoaică sută la sută. El a avut o copilărie cu bombe și lupte de stradă. Ea este o orfană  din Ungheni. La un moment dat se întâlnesc, iar drumurile lor trec prin București. Citeşte tot articolul


„Cei opt munți”, Paolo Cognetti – fragment

Pietro e un băieţel de la oraş, solitar şi cam morocănos. Mama munceşte într-un centru de consultanţă familială de la periferie şi talentul ei este să le poarte de grijă celorlalţi. Tatăl este chimist, un bărbat irascibil şi fascinant, care se întoarce acasă în fiecare seară de la serviciu plin de furie. Pe părinţii lui Pietro îi uneşte o pasiune comună: muntele. Cînd descoperă sătucul Grana, la poalele masivului Monte Rosa, simt că au găsit locul potrivit: Pietro va petrece toate verile în locul acela „închis în sus de creste gris-fer şi în jos de o stîncă abruptă care împiedică accesul”, dar traversat de un torent care îl ademeneşte din prima clipă. Şi acolo, aşteptîndu-l, se află Bruno, cu părul lui blond cînepiu şi gîtul ars de soare: de aceeaşi vîrstă cu el, dar, în loc să fie în vacanţă, duce vacile la păscut. Încep astfel veri de explorări şi descoperiri, printre casele abandonate, moară şi cărările mai aspre. Sînt şi anii în care Pietro începe să facă drumeţii cu tatăl lui. Pentru că muntele înseamnă cunoaştere, un adevărat mod de a respira, şi va fi legatul lui testamentar cel mai autentic. O moştenire care, după mulţi ani, îl va reapropia de Bruno. Citeşte tot articolul


„Imperiul Pisicilor”, de Alex Tocilescu – fragment

„Alex Tocilescu este un tip cult, cu imaginaţie şi umor, căruia îi plac muzica, pisicile, conversaţiile şi satul 2 Mai. Aşa sînt şi povestirile lui populate cu extratereştri, politicieni, locatari de bloc, diavoli sau feline: au o naturaleţe absurdă, o impuritate elitistă şi un umor neconvenţional – trei atuuri care pe unii îi vor face să ridice statui, iar pe alţii din umeri. Căci în realismul paralel al lui Tocilescu se intersectează mai toate genurile: parodia şi parabola, satira şi apocrifa, farsa şi pornograficul, fantasy-ul şi autoficţiunea. Ingenioasele sale proze sînt punk, pulp, prozac. Ca şi cum Iisus, Harms şi Tarantino ar intra într-un bar unde cîntă David Bowie. Orice se poate întîmpla. Inclusiv ca barmanul să fie o pisică.” (Marius Chivu) Citeşte tot articolul


„Sînii verzi”, de Florin Iaru – fragment

„Cu aceeaşi vervă, economie şi exactitate lexicală (frazele au o precizie şi o cadenţă de bisturiu narativ), Florin Iaru oferă o mică panoramă de ficţiuni ingenioase, exersate în mai multe registre, de la realismul comic şi anecdote fals-moralizatoare, la un horror & fantasy desprins parcă din comics-urile ce au inspirat seria Tales From The Crypt, dar întotdeauna cu un twist stilistic. Comic-parodice, «crude şi insolite», scandaloase şi morbide, povestirile lui Florin Iaru, deşi, prin forţa restrînsă a textului, schematice din punctul de vedere al psihologiei personajelor, sînt atipice şi vin în contra unui orizont de aşteptare nu doar ficţional, dar şi moral.” (Marius Chivu) Citeşte tot articolul


„Neasemuita istorie a Imperiului Român de Răsărit”, de Marius Oprea – fragment

„SF sau literatură confesivă? Talent uimitor, nedrămuit, de a imagina România peste 40 de ani sau o coborîre şovăielnică în sinele pierdut şi, apoi, regăsit? Pe de o parte: România, ţară ce devine imperiu, cucerind Germania, exportînd acolo «Tihna Trupească şi Liniştea Sufletească», ţară al cărei Imn Naţional este Somnoroase păsărele, compus de un copil, ţară care se apără de nori radioactivi cu Brîul Maicii Domnului, ţară în care Bucureştiul ajunge sediul Parlamentului European. Pe de altă parte: amintiri disparate şi înduioşătoare despre «ultimul arbore», «pasărea ploii», şarpele anguis fragilis, cîntecul guguştiucului care anunţă «iminenţa înălţării soarelui pe cer», nucul iubirii, drumul spre insula Amorgos, din arhipelagul grecesc. De fapt, o caldă poveste de iubire, marca Marius Oprea, născocitor de fapte viitoare şi înţelept tălmaci de semne ale prezentului. Iubire: pentru ţara sa, pe care – prin puterea prozei – o face să fie altfel, populată cu personaje ce ne par cunoscute, construite cu o suavă plăcere, cu o gingaşă ironie. Şi iubire pentru Cristina! Aflaţi în carte de ce, prin Cristina, Imperiul Român de Răsărit îşi pierde numele şi rînduielile.” (Ovidiu Şimonca) Citeşte tot articolul


„Downshifting”, de Alexandru Done – fragment

„Mihai Marinescu, de profesie copywriter şi de vocaţie cîrtitor, iese de sub tirania termenelor de predare şi se apucă de taximetrie. El face, altfel spus, un pas înapoi. O mişcare de downshifting, cum i se spune în branşă. Mihai are în bagaj un noian de nemulţumiri şi cîteva vise. Printre acestea din urmă, un cîştig la loto şi publicarea unui roman. Scăpat de brief-uri şi pitch-uri, fără să ştie că ele îl pîndesc la o cotitură a sorţii ca să-l reia în primire, omul îşi face timp să observe cît de trăşcălie e lumea în care se învîrte. De ce? Fiindcă în drumurile lui Mihai Marinescu dă peste autori de «literatură insuflată» (Căzut din accelerat, o carte cu un titlu, hm, personal şi cu un succes, nu-i aşa?, rapid) şi căpetenii interlope cu experienţe extracorporale, în plină transă mistică. Peste alţi downshifteri care ar vrea să picteze biserici, pentru ca pînă la urmă să orneze pereţii unei vile ţigăneşti cît un transatlantic. Peste editori care îşi tarifează prefeţele la cuvînt: cincisprezece euro cuvîntul ultraelogios, zece euro cel elogios şi cinci euro cel pozitiv-neutru. Peste conferinţe despre paranormal la care te umflă rîsul. Peste un weekend al porţilor deschise în comuna Buzescu, unde ţigodele rromilor devin obiect de interes mediatic planetar. Nu în ultimul rînd, peste amintirea lui Mircea Eliade, a cărui evocare provoacă mereu episoade şi reacţii imprevizibile. Citeşte tot articolul


„Numele tău şi alte erezii”, de Ilinca Bernea – fragment

Alina, o femeie educată, crescută în spirit liberal, face o pasiune pentru un misterios bărbat musulman, fără studii, şocant de frumos, prin care descoperă dimensiuni nebănuite şi întunecate ale sexualităţii proprii. În ziua în care îi spune că e sălbatic de atrăgătoare, ea devine o fiară. Se prosternează în faţa vitalităţii şi virilităţii lui, a ceea ce timpul şi vîrsta îi răpesc ei. El îi dăruieşte elixirul tinereţii. Citeşte tot articolul


„Creşterea şi decăderea marilor puteri”, de Tom Rachman – fragment

După succesul internaţional al romanului său de debut, Imperfecţioniştii, Tom Rachman publică o carte complexă şi actuală despre fragilitatea relaţiilor umane. Creşterea şi decăderea marilor puteri a fost considerat unul dintre cele mai bune romane ale anului 2014 de către The New York Times, Kirkus Reviews, National Public Radio, American Booksellers Association, The Seattle Times, The Globe and Mail, The Vancouver Sun şi Daily Mail. Citeşte tot articolul


„Cele mai mici proze”, de Doina Ioanid, și „Beatitudine (eseu politic)”, de Cosmina Moroșan – fragmente

Cele mai mici proze e o carte în care se aude întruna lipa-lipa, târș-târș și se merge mult, chiar și atunci când nu se pleacă, în care se circulă întruna, fie și pe loc. Uneori doar cu gândul, trimis înainte, înapoi, în toate direcțiile, într-un autobuz londonez, într-un aeroport îndepărtat, până pe palier sau până în beci, de unde sunt aduse mușcatele. Este aici o artă poetică, în care umorul ia în stăpânire cea mai adâncă amărăciune a unei lumi periferice, unde nu știi niciodată dacă frunzele sunt afară, dacă se văd pe geam ori s-au mutat deja înăuntru, la fel ca vrăbiile, mușcatele, albinele, loboda sau gladiolele.” Citeşte tot articolul


„«Îi urăsc, mă!»: O antologie a pamfletului: De la cronicarii munteni la Pamfil Şeicaru”, de Magda Răduţă (ed.) – fragment

În lunga sa istorie, începând cu satirele antice şi cu oratoria de tribună, pamfletul e, covârşitor, un discurs social al înfruntării: o probă a actualităţii, un denunţ al relei alcătuiri din lumea prezentului, un protest direct, public şi vehement. E născut din indignarea în faţa nedreptăţilor şi nu se dă înapoi de la nimic, riscând totul ca să le demaşte. Singur martor, şi încă neputincios, al iremediabilului dezastru, pamfletarul nu poate fi altfel decât atroce şi spumegat. El stă singur în „colţul adevărului“, neascultat de nimeni, şi cu atât mai vehement cu cât dezastrul e mai întins.

Magda Răduţă Citeşte tot articolul