Bunicul s-a ținut tare.
— Tu vrei placă și eu ți-o cumpăr, da’ mergem împreună să văd cu ochii mei ce prostie ți-ai ales. Bani nu-ți dau pe mînă.
Am coborît la Unirea, apoi am luat-o în sus, pe lîngă Manuc și am ajuns în Lipscani. Bunicul se uita disprețuitor la magazinele cu sclipici.
— Tata, săracu’, străbunică-tu Sile, s-a angajat aici în ’43, băiat de prăvălie. N-a stat mult, numai pînă-n ’46, da’ i-a fost de învățătură, că, după aia, degeaba încercau să-l păcălească șmecherii. În ’44, era deja mîna dreaptă a patronului. El ținea cheile. De atunci a învățat că lumea vrea să-ți ia banii și-atît.
— Era zgîrcit?
— Da, mă, puiule, tata era tare zgîrcit, zice bunicul cu duioșie, pînă mi-a luat o pereche de pantofi, mi-au crescut picioarele și-am intrat la liceu. Da’ acum mă gîndesc c-a făcut foamea în ’47, cînd m-am născut eu. Numai cine a făcut foamea înțelege.
Se oprește și se uită în colț, unde e restaurantul La Mama.
— Aci era, odată, o chestie mare, îi spunea Regina, un soi de Mall mai mic. Mărfuri de tot soiul. Bună. Trainică. În prăvălii se vindea tot ca acum, la grămadă. M-a adus în ’57, să văd. Ce să văd, nu mai era nimic.
Bunicul are 71 de ani, e cam caraghios și pedant, le știe pe toate și e tare bătrîn, deși tata îmi zice că e încă verde și c-o să trăiască o sută de ani. Aoleu, o sută de ani!, o veșnicie!
— Patron era unu’ Leibovitz, bătrînul, continuă el, că era și un tînăr domn Leibovitz, dar plecase în pelerinaj la Țara Sfîntă și nu s-a mai întors. Domne, patronu’ lu’ tata avea pe dracu-n el. Știa să vîndă, jidanu’. Vindea tot. Mirosea clientu’ de la un kilometru și-și făcea gheșeftul mai bine decît o fac o mie de corporatiști de-ai voștri.
De unde o fi știind bunicul cuvîntul corporatist n-am idee. Se uită prea mult la televizor.
— Se uita la tine și într-o clipă te ghicea. Te privea în ochi. Comanda marfa la fix, nu greșea niciodată. N-a fost vreodată-n pagubă. Dă-l în pizda mă-sii. Tata a învățat de la el cît nu-nvățați voi în zece școli. Să fi văzut ce aducea acasă de la magazie, te cruceai!
Mergem împreună pe Lipscani și eu sînt cu gîndul numai la placa mea. Dar moșul s-a oprit și nu se dă dus mai departe. Acum, naiba, uite că ne-am poticnit în față la restaurant, dar nici nu intrăm în el.
— Într-o zi, străbunicu-tău l-a văzut cu ochii lui pe Leibovitz bătrînul că iese de la tejghea și se duce într-un colț. Își strîngea capul între mîini și mormăia. C-o fi, c-o păți, l-a descusut. Nici tata nu era venit cu pluta, învățase și el cum să ia omu’. Leibovitz avea mai multă încredere în el decît în fiu-su. Jupînul tocmai venise de la dentist, își pusese dinți de aur în toată gura, pricepi?, ca să țină banii în casă. Da-n ziua aia, își ținea capul în palme și rotea niște ochi de nebun. «Te doare, jupîne?» Săracu’, a dat din mînă. «Vasilică, tu auzi ceva?» «Ce s-aud, jupîne?» «Muzica.» Tata a făcut ochi mari, mari. «Cîntă Zavaidoc.» Tata a ciulit urechile și și-a făcut cruce cu limba. Nu se auzea decît un difuzor răgușit, de afară, o reclamă la Gladys. «Jupîne, te doare ceva?» Omul a rotit niște ochi aiuriți și, în loc să-l repeadă, a oftat. «Vasilică, puiule, aud. Eu aud ceva. Tare.» Respectuos, tata a așteptat urmarea. «Aud Radio România. Uite, acum s-a-ntrerupt! Cică e un comunicat important pentru țară!» Pauză. «Vorbește Regele!» Tata și-a zis: s-a țicnit bătrînul. N-a zis-o cu voce tare, că nu era nebun. «Hai afară, jupîne.» Difuzorul gîjîit de alături repeta aceeași reclamă. Și unde nu-ncepe, nene, Leibovitz să răcnească ca din gură de șarpe. Zicea, cuvînt cu cuvînt, vorbele Regelui. Vorbea ca Maiestatea Sa. Tata a chemat lumea din jur și s-a strîns omenire ca la urs. Iar domnul Leibovitz nădușea. Atunci a vîndut tata tot ce era-n prăvălie, și-ar fi vîndut-o și pe bătrîna Libovitz, de-ar fi putut-o căra jos pe scări. Vezi ce școală bună?
— Și – întreb eu – ce zicea?
— Cine să zică?
— Regele…
— A, nu contează. Cică căzuse Antonescu. Era 23 august. Tata mi-a arătat prin ’64 banii pe care i-a făcut atunci.
— Nu mă-nnebuni!
— Da, domne, s-a strîns lumea ca la urs. Însă bietul jidan își strîngea capu-ntre palme, de ai fi zis că-i crapă. Banii ăia nu mai aveau valoare, da’ erau frumoși.
— Și?
— Nici un și. Era de la dantură. Domnu’ Leibovitz prindea Radio Romînia cu dinții.
— Și?
— Și nimic. În ’46, a plecat din țară, în Israel, iar tata s-a angajat magazioner la Grivița, că avea acolo un văr. Cum ți-ar veni unchi, nu știu dacă-l știi. Un terchea berchea. Mai știi ceasul ăla cu locomotivă, pe care l-ai spart cînd erai de trei ani?
— Ce ceas?
— Ei, tata l-a adus. În ’52 Aducea mereu cîte ceva. Slavă Domnului, nouă nu ne-a lipsit nimic!
— Lasă asta! Da’ cu dantura lu’ ăla cum s-a rezolvat?
— Nimic, s-a obișnuit. A zis că acuma, dacă vin rușii, e mai bine să-ți ții gura închisă.
— Și?
— Și ce? Nu ți-am spus c-a șters-o-n Israel în ’46? I-o fi scos acolo. Să nu-mi spui că nu-ți place – îmi zice el, arătîndu-mi skateboardul din vitrină –, că mă supăr!
— Se poate, bunicule?
Sursă imagine principală
