Cînd nicio ieșire nu mai e posibilă, mintea încolțită e capabilă să lumineze întunericul.

Se întorcea acasă, vorbind singură și a sărit de trei coți. Cîinele nebun din curtea vecinilor se repezise prin gard, ca de obicei, cu botul deschis, hămăind cu bale, ca de obicei, doar că acum nu-l văzuse. În loc să tresară speriată, tot ca de obicei, s-a proptit pe picioare și a început să hămăie la cîine, turbată, și să-l scuipe. I s-a făcut brusc rușine, s-a speriat și a fugit. A ajuns acasă plîngînd în hohote, după ce se abținuse să strige în gura mare: „Vrea să mă fută! Pe mine, mă, m!”. Nu-i păsa că se scursese machiajul, că îi curgea nasul. Îi venea să moară de rușine. Moartea ar fi o scăpare – a oftat ea. S-a uitat în jur, căutînd un sprijin, dar n-a apărut nimeni. Marcel era încă la Baia Mare. Ce dracu’ moșmondea acolo? De ce nu e aici, s-o apere, s-o ia și să fugă în lume? Ce o fi în mintea aia a lui, de bărbat nepăsător? Dar ea i-ar fi mărturisit? Cum să spui una ca asta? Se certaseră exact înainte să urce el în tren. Dacă măcar nu s-ar fi certat! Era prinsă în capcană. A deschis dulapul din bucătărie, s-a uitat în oglinda rotundă de deasupra chiuvetei, și-a îndreptat un cîrlionț pleoștit, a tras sertarele, apoi a deschis frigiderul ca să facă ceva, orice. A găsit o jumătate de vodcă, a dat pe gît o dușcă, a ars-o, dar i-a făcut bine.

N-avea scăpare. Intrase în garsonieră pe furiș, hoțește, hămăind în gînd, însă acum îi venea să spargă totul. „Idioato”, a zis cu voce tare. „Idioato, idioato, idioato”, a repetat, ridicînd tonul. Vocea i s-a izbit de pereți și s-a întors cuminte și spășită la ea. „Sunt o gîscă proastă și o să mă jumulească.” A redeschis frigiderul și s-a uitat lung. A înșfăcat respingătoarea sticlă de vodcă și a dus-o la gură. A băut dintr-o suflare. Asta e, o să uite, o să se șteargă. Nu s-a șters nimic. Dimpotrivă, acum totul era mai viu, pe viu. Cum de se schimbase, într-o clipă, norocul, nu putea pricepe. Tăria alcoolului i-a tăiat răsuflarea. De regulă, Ana nu bea. Focul care i s-a cuibărit în stomac a biciuit-o. A respirat adînc.

Începuse atît de bine. Ce oameni drăguți! Ce șef adorabil! Îi pusese Dumnezeu mîna-n cap. Ce colegi îndatoritori și curtenitori! Ce fete de treabă, haioase, de gașcă! Ce sediu! Ce birouaș chic! Pentru o angajată de probă, era un vis frumos. Nu-i vorbă, și Ana e o fată micuță și cu lipici. Nu are în cap numai numere și cuvinte, e chiar o prezență agreabilă. Șatenă, cu ochi verzi (în realitate, e ceacîră, un atú în plus), cu o siluetă simpatică, Ana a inspirat cîțiva bărbați, care au inspirat-o și ei, la timpul potrivit. Dar niciodată, niciodată… Dar nu, ea nu era fata care să… Inima ei era dată.

Se adaptase repede, se împrietenise cu lumea și lumea s-a împrietenit cu ea. A putut remarca, însă, un soi de mică invidie colegială. A pus-o pe seama noutății. Sau pe seama șefului, a celui mai simpatic și curtenitor șef din lume, Liviu, care-i ceruse de la interviu să îi spună pe nume. Cînd un om e atît de mișto, n-ai nicio ezitare. Părea un frate mai mare, întotdeauna amabil, glumeț, curat. Fetele erau topite după el: bărbat cam la patruzeci de ani, elegant fără ostentație, înalt, inteligent. Genul etern tînăr, care promite și se ține de cuvînt. „Păcat că-i însurat”, a zis o colegă. „Ei, lasă, a zis alta, nu contează.” S-a mirat. Cum adică, lasă? A remarcat repede că relația dintre femeile din zonă și el era mai caldă față de puținele pe care le văzuse pînă atunci. Ana nici proastă nu-i, și-a dat seama repede care erau favoritele. Fetele pe placul șefului aveau o altfel de călcătură, altfel de priviri, un soi de mîndrie profesională.

A întrebat discret, în dreapta și-n stînga, ce se întîmplă, care-i șpilul? Atunci a aflat. Aproape toate colegele ei mișto trecuseră prin patul sau prin biroul lui. I s-a părut ciudat că se turnau unele pe altele fără ezitare. Că ea nu a discutat niciodată cu nimeni despre experiențele ei.

Cum? Cum, necum. Liviu P. (numele de familie se pierduse, iar lumea îl poreclise Pe) și-a dezvăluit, astfel, prescurtarea. Liviu Pe ele. Și cum făcea? Simplu: le chema în birou. Nici una, nici două… Vrei? Bine. Nu vrei? Una scurtă și batem palma. Fără mofturi. „Dezbracă-te, fă, nu fi proastă!” A crezut că visează. „Chiar așa?” Da. „Și nu s-a împotrivit nimeni? Nu l-a reclamat nimeni?” „Păi, tu n-ai dat interviu?” Ba da. „Nu ai remarcat nimic?” Atitudinea protectoare, camaraderească, întrebările cu dublu sens… „Pe nu te-a întrebat și pe tine de viața ta intimă?” „Ba da, dar e însurat! Are o nevastă, doi copii!” Niște zîmbete largi înfloreau pe fețele care o fixau. Nu vorbise cu ea între patru ochi? Nu-i oferise o cafea, în biroul lui? Nu remarcase canapeaua de piele? Dar biroul solid ca un altar? Nu o certase ușor, pentru o greșeală? Nu venise lîngă ea să-i arate? Și ce? „Păi, te-a adulmecat, prostuțo! Las’ că e bine!” Pentru bărbatul ăsta, unu și cu unu fac doi întotdeauna și niciodată nu-i dă cu virgulă. A rămas cu gura căscată.

N-a crezut. Pînă în dimineața asta, cînd Liviu Pe a chemat-o. Era tot un zîmbet. Și-a zis în gînd că e o proastă cu adevărat, care crede toate balivernele, și exact atunci el i-a zis să se dezbrace.

— Hai, să te văd. Te mai fandosești mult? Mă lași să bălesc… Azi nu mai scapi nefutută. Batem palma?

A avut o sclipire și a scăpat, pretextînd o jenă feminină, foarte feminină.

Dar mîine? Își ia capul în mîini și își plînge de milă. Nu vrea să piardă job-ul ăsta. Nu acum, după atîtea lipsuri. Unde să se ducă? Ar fugi la Baia Mare, după Marcel, acolo sînt oameni serioși, nu lupi în blană de oaie. Abandonează orice gînd, apoi duce din nou sticla la gură. Marcel nu mai sună, ar izbăvi-o. Adoarme tîrziu, ca un animal rănit și visează toată noaptea. Ar trebui să mai spun că Ana și Marcel stau cu chirie și s-au certat de la bani, înainte ca el să plece taman la Baia Mare, pentru interviu.

După cîțiva ani, Ana avea să povestească, la o țigară, toată tărășenia. Dis de dimineață, a tras pe ea cea mai sexy lenjerie. A ezitat între roșu și negru. A ales roșu. S-a strecurat în strecii care îi subliniau formele perfecte. Și-a plantat un push și și-a pus o bluză neîncăpătoare și transparentă. A întins pe toată gura, cît de gros se putea, rujul roșu, cu sclipici. Cînd a intrat în firmă, era sigură pe ea, mîndră, gata să înfrunte grămezi de priviri ironice. Călca înfipt. I s-a făcut loc, cu politețe. Toți știau de ce, toți așteptau s-o vadă ieșind de la futut cu o figură preocupată de viitorul firmei, dar o fată ca toate celelalte. S-a prefăcut că nu vede, nu aude și nu-i pasă. A intrat cu pieptul înainte, a tras ușa după ea, tare, să facă zdrang!, s-a îndreptat către Pe și i-a pus mîna pe piept. Pe avea niște bicepși adevărați, de mascul adevărat. A scos vîrful limbii printre dinți, și-a umezit buzele, apoi s-a întins repede, cît era de mică, și-a aruncat pantofii roz, apoi a urcat pe biroul lui Pe, s-a crăcănat și și-a proptit tălpile pe marginea de mahon. Apoi a deschis gura și a răcnit:

— Hai, frumosule, scoate-ți pula ta mare și tare. Ah, ce pulă îmboboșată ai. E pula pulelor, cea mai mare și mai tare din lume. Cred că fuți de rupi. Fute-le pe toate, că merită! Mămicoo, măiculița mea, vino să vezi puloi! Rupe-mă și pe mine, vreau orgasm acum. Două, trei, o sută, să-mi sară chiloții! Fute-mă imediat, în cur, în gură, între țîțe, în nas, în urechi! Curge din mine șiroaie, nu mai pot, bag-o repede! Grăbește-te, leșin de poftă! Fu-te-mă bine! Ah, oh! Ai băgat-o? Vin! Viin! Viiiiiiin!

Răcnetele ei traversau pereții. În timp ce-i turuia gura, nu se putea împiedica să vadă, cu ochii închiși, cum se oprise toată lumea pe culoar. Dar bărbatul din fața ei s-a oprit, ca la un semn. Cu cît striga mai tare, cu atît fața lui Pe se lungea mai mult, iar organul lui, primul între egali, s-a dezumflat repede, cu tristețe. Pînă n-a mai rămas nimic.

Atunci, Ana s-a dat ușurel jos de pe birou, și-a pus pantofii la loc și a zis la fel de tare:

— Ah, ce păcat că nu poți! Ce păcat că e moartă! Dă să-l pup, bietul cuc! Lasă, puiule, încercăm mîine! A fost minunat! Nici n-am simțit că nu ți s-a sculat.

Apoi a ieșit la fel de țanțoșă și s-a dus în biroul ei, așteptînd furtuna. Dar furtuna n-a mai venit, iar colegii s-au ascuns iepurește, care pe unde apucase.

Se pare, a continuat ea, oprindu-se din rîs, că Liviu Pe s-a blocat. Apoi, blocajul s-a extins, iar ditamai bărbatul a trebuit să consulte un psiholog. Fără succes. În scurt timp, și-a dat demisia. Nimeni n-a spus nimic, pentru că în firma aia nu era nevoie să vorbești, se știa totul, pînă și numele terapeutului.

Apoi, cu melancolie, a mai adăugat:

— De ce nu m-o fi curtat cum se curtează? Era totuși un bărbat frumos, chiar dacă era căsătorit. Apropo, Marcel nu s-a mai întors din delegație. Și-a găsit o amărîtă, la Baia Mare, da.


Imagine principală: fotografie de Florin Iaru.

Florin Iaru

Unul dintre cei mai cunoscuți scriitori români contemporani, Florin Iaru a fost membru al Cenaclului de Luni, a debutat în 1981 cu Cântece de trecut strada și a fost co-autor al volumului colectiv Aer cu Diamante. Florin Iaru lucrează în presă, atât print cât și televiziune și ține cursuri de scriere creativă. Cea mai recentă carte este volumul de proză scurtă "Povestiri cu final schimbat".


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *