O dată m-am pomenit sub pernă cu andrelele ei, de era să mă înțep în cap. Noroc că erau înfipte într-un ghem și țepele nu ieșeau prea mult în afară. Ghemul era din cîrpe roșii. Pfui, și ce m-am speriat cînd am găsit în ghiozdan alt bulgăre, de smoală și cu dungi tot roșii ca sîngele. Cînd am dat cu degetul pe ele, s-au luat. Eu cred că era sînge de-adevăratelea. Știau toți că bunica e-ntr-o ureche. Și eu știam. Mama tot spunea că mama soacră avea s-o mierlească în curînd, prea era dusă cu capul. Care mamă soacră? Tata dădea din cap: „Taci, nu vorbi așa în fața copilului”. Cine era mama asta a doua nu știu, deși mama mea vorbea deseori la telefon despre ea cu prietena ei cea mai bună, tanti Marcela. Eu am căutat-o în camera lu’ mamaie, dar nu era nimeni, pe cuvînt de onoare. Săraca, nu era nimeni acolo, în camera ei. Era numai ea, singură singurică.

Mamaia mea prinsese obiceiul să ascundă lucrurile. Nu știu unde le pitea. Tata chiar a zis o dată, mai încet, cică să nu-l aud, dar numai mamaia era cam surdă, eu nu și l-am auzit: „Ca un cîine. Le pitește ca un cîine și uită”. După o vreme, ne-am obișnuit. Iar cînd mama făcea curățenie și ne gonea de acasă, tot le găsea. Astă primăvară, începuse să-mi fure din lucruri și să le ascundă. De unele mi-a părut bine. Dinții de lapte îmi erau nesuferiți, îi țineau ai mei într-o cutiuță și se tot făleau cu ei cînd venea cineva în vizită. Mie mi se par scîrboși dinții, mai ales dacă îi scoți din gură, cum făcea mamaie cînd și-i punea în pahar. Ea credea că nu o văd, dar eu tot am văzut. Apoi, un moț blond de păr, de la un an, legat cu o pamblică albastră – am zis bogdaproste cînd s-a dus. Necazul e că tata le-a găsit pe toate în pod, după cărămizi, după gălețile cu var, sub trafalete. Era un turnuleț de mărunțișuri de-ale mele pe care-l legase în niște mătănii. Pusese o cruciuliță a Maicii Domnului în vîrf. S-a supărat rău de tot. A chemat-o pe mama și amîndoi au muștruluit-o rău. „Ești nebună, mamă, potolește-te, că te dăm”, i-a zis. Tot n-am înțeles. Bunica nu e mamă, că n-are nici un copil pe aici.

Dar ea nu s-a potolit. Cînd au încuiat totul și tata a ascuns cheia, a început să umble noaptea prin casă. Săream din somn, tremurînd ca varga, cînd mă pomeneam cu ochii ei ațintiți asupra mea, ca ai pisicii Mița. Dar pisica noastră e cuminte, nu ca bunica. Ea îmi lua capul în palme și mi-l frămînta, de credeam că e un burete. Nu apucam s-o întreb nimic, că izbucnea în lacrimi. Așa a scăpat, că n-am pîrît-o. Dar mi s-a făcut un pic frică de ea. Am încuiat ușa de la cameră. La sfîrșit, s-a scrîntit rău. M-a luat și m-a dus în spatele casei. Mi-a zis „Stai aici, băiete, și nu te mișca, să nu ieși din cuvîntul meu, că-i de rău.” După aia, a luat toporul cel mic și a tăiat cocoșul, iepurele Gică și o broască verde. Așa mi-a fost o frică de Gică cu gîtul tăiat, că am făcut pipi pe mine. Un pic. Cum pîndeam așa, înfricoșat, a amestecat sîngele-ntr-un lighean și m-a uns pe față, pe mîini, pe picioare. Bolborosea și se înroșise la față. M-a uns peste tot și eu încremenisem. Mirosea tare urît și am început să răcnesc. Tata a alergat și, cînd ne-a văzut, așa i-a cîrpit un dos de labă, c-a căzut mamaie în popou: „Nebuno, la Mărcuța să putrezești!”. A două zi au venit niște neni și au luat-o. Strigă, săraca, din gură de șarpe: „Giuvaerul meu, giuvaerul meu!”. Mi s-a făcut milă de ea, că nu vrea să plece. „Du-te învîrtindu-te”, a zis mama și m-a luat în brațe. „N-o să-ți mai facă rău, puiule.”

După ce a plecat, n-a fost bine deloc, ceva s-a-ntîmplat. Într-o zi, acum o lună, am căzut din picioare și m-am lovit la cap. S-a învîrtit casa cu mine și poc! Apoi m-au dus de la școală acasă. Am stat în pat că nu mai vedeam bine. După aia am venit aici, unde e tare urît. Mi-a arătat nenea doctoru’ în oglindă că nu mai am păr pe cap. Am plîns de ciudă. Acu’ stau toată ziulica, cît e de lungă, într-o cameră de sticlă. Îi aștept pe tata și pe mama, da’ ei vin mai pe seară. Mă plictisesc pîn-atunci de-mi vine să țip, ca mamaie.

Florin Iaru

Unul dintre cei mai cunoscuți scriitori români contemporani, Florin Iaru a fost membru al Cenaclului de Luni, a debutat în 1981 cu Cântece de trecut strada și a fost co-autor al volumului colectiv Aer cu Diamante. Florin Iaru lucrează în presă, atât print cât și televiziune și ține cursuri de scriere creativă. Cea mai recentă carte este volumul de proză scurtă "Povestiri cu final schimbat".


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *