Cronici

Cronici cărți străine

Sunt atâtea cărți de literatură (și nu numai) străină care merită citite! 

Facem cronici de cărți de citit, fie că vorbim de autori clasici, mari, fie 

de noi descoperiri sau de literatură experimentală. Scriem cronici de 

cărți dintr-un unghi personal, subiectiv, vă spunem sincer ce credem 

despre ele. Găsiți cronici de carte pe înțelesul tuturor, nu stăm cu 

mâna la tâmplă și nu vrem să dăm lecții școlărești de literatură, ci să 

vorbim ca între prieteni despre lucrurile care ne pasionează. 

Recenzii cărți românești

Suntem la curent cu ce apare în literatura română, citim cărțile noi 

și scriem despre ele, citim și cărți clasice și scoatem la iveală autori 

ce merită descoperiți. Citiți aici recenzii la cărți ale autorilor români, 

recenzii carte nouă și veche, interpretări inedite sau abordări care 

depășesc canonul clasic. Credem că o recenzie de carte scrisă 

relaxat este un punct foarte bun de pornire pentru cititorii care caută 

cărți noi și recomandări. 

Recenzii cărți de specialitate

Mai rar, e adevărat, abordăm și cărțile de specialitate, mai ales în 

domenii cum sunt cărțile de business, cărțile de bucate, eseistica, 

teoria literară, studiile culturale și multe altele. Chiar și atunci 

când scriem cronici de carte specializată, tonul este unul relaxat, 

încercând să înțelegem, împreună cu voi, cititorii, despre ce e vorba.

Când dragostea e mai presus de ură: „Nu veți avea ura mea”, de Antoine Leiris

După știrile de aseară, în care am aflat de atacul terorist de la Barcelona, mi-am amintit, din nou, de o carte fabuloasă pe care am citit-o toamna trecută și despre care, cu urgențele cotidiene, nu am apucat să scriu până acum: Nu veți avea ura mea, de Antoine Leiris. Un volum inedit de non-ficțiune, o carte care te dezechilibrează și reechilibrează, o altfel de pledoarie pentru iubire, una sfâșietoare, dar frumoasă, copleșitoare, dar necesară, dureroasă, dar plină de speranță. O carte ce se cere citită, mai ales în vremurile pe care le trăim (din 2016 și până în ianuarie 2017, de pildă, au fost mai bine de zece atentate numai în Europa). Citeşte tot articolul


Everybody lies. Nu doar despre sex

Toată lumea minte. Ne minţim partenerul, familia, prietenii, minţim la psiholog, minţim în sondaje, ne minţim pe noi înşine. Să ilustrez cu un exemplu inocent: cât de des facem sex? Dacă vrem să calculăm câte prezervative se folosesc în Statele Unite într-un an, putem folosi mai multe metode: Le întrebăm pe femei de câte ori fac sex pe săptămână (cu un bărbat) şi de câte ori e cu prezervativ, iar apoi înmulţim cu populaţia activă. În cazul ăsta ne dă un număr de 1,1 miliarde de prezervative folosite anual. Dacă îi întrebăm pe bărbaţi acelaşi lucru (e vorba doar de sex heterosexual, ca să putem verifica încrucişat), ne dă un număr zdravăn mai mare: 1,6 miliarde de prezervative. Evident, cele două numere ar trebui să fie egale, nu? OK, cine minte? Probabil bărbaţii, care exagerează, nu? Dar mai e o metodă, mult mai precisă, de a estima numărul de prezervative: Nielsen (compania de cercetare de piaţă) ştie exact câte prezervative se vând în SUA într-un an. Şi sunt doar 600 de milioane. În concluzie, despre frecvenţa relaţiilor sexuale toată lumea minte gogonat, bărbaţii mai gogonat decât doamnele. Citeşte tot articolul

O carte de vacanță: „La marginea apei”, de Sara Gruen

Am câteva prietene, cititoare extrem de selective, care, odată cu venirea verii, mă întreabă ce „cărți de vacanță” le-aș recomanda. Și stau serios pe gânduri, că nu e deloc ușor să alegi după un astfel de criteriu, păstrând standardul calității. Oricât de suspectă (ori depreciativă) le-ar părea unora sintagma asta - „cărți de vacanță” -, cred că e firesc ori chiar terapeutic să rupem uneori ritmul, să echivalăm lectura cu relaxarea, căci de obicei, cărțile „serioase” (improprie și această etichetare, desigur) implică de cele mai multe ori un grad ridicat de ambiguitate, de tensiune a ideilor, de efort participativ. Dicolo de subiectivitatea gusturilor, nu e tocmai ușor să găsești o carte care să ofere o plăcere destinsă a lecturii, fără a fi vorba de patetisme, de dulcegării ori de emfaze telenovelistice. Citeşte tot articolul


Free spirit. Viața – dincolo de inerție, frică și clișee, Catherine Poulain, „Marele marinar”

Catherine Poulain (n. 1960), scriitoare franceză recent tradusă la Polirom, a avut o viață senzațională, devenind unul dintre rarii și fascinanții călători-scriitori. Fiică de pastor, la 18 ani hotărăște că nu vrea să fie un intelectual, ci un muncitor. Își întrerupe studiile pentru bac și se înscrie la mecanică. Și începe să cutreiere lumea, muncind din greu: a sortat pește într-o fabrică de conserve din Islanda, a muncit pe un șantier naval în America, a fost barmaniță în Hong-Kong, a cules mere în Canada, 10 ani a pescuit în Alaska (a fost expulzată în 2003 de serviciile de imigrări americane pentru muncă ilegală). A mai fost și ciobăniță, și culegătoare de struguri, de lavandă ori de măsline. Prin Sri Lanka, India și Nepal. Citeşte tot articolul


„O căldură care se extinde” – despre „un spațiu blând, care mă primește cum m-ar îmbrățișa”, de Alex Cosmescu

Anul acesta la poezia e la bistrița, Marin Mălaicu-Hondrari și Dan Coman vorbeau despre una dintre foarte puținele bestseller-uri de poezie, care și-a epuizat rapid primul tiraj și a apărut în vară cu o a doua ediție la Cartier: un spațiu blând, care mă primește cum m-ar îmbrățișa, de Alex Cosmescu. Asta e cartea pe care mi-am și xeroxat-o de la o colegă din Republica Moldova acum câțiva ani și xeroxul a umblat din mână în mână pe la mulți dintre prietenii mei. Și a avut de fiecare dată același succes. În mod firesc și totodată, în mod neobișnuit, pentru că e vorba de o poezie împotriva timpului său. Și, de aceea, multe dintre trăsăturile ei sunt pe lista de don'ts ale poeziei contemporane, dar Alex demonstrează că și blândețea, și căldura, și umanitatea pot fi resemantizate și reintegrate în discurs. Citeşte tot articolul


Protest – istoria vizuală a momentelor când ne-am enervat rău

Personal, am fost la mai multe proteste decât îmi aduc aminte. Am simțit și gustul gazului lacrimogen, am alergat, eu și alte sute de oameni, cu jandarmii după noi. Glumeam atunci că habar nu aveam că pot fugi atât de repede și atât de mult și mi-ar trebui un jandarm să mă fugărească pe bandă la sală. Sau măcar câteva ture de parc. Am înghețat de frig pe minus multe grade, am murit de cald pe alte multe plus,. am stat pe asfalt, după ce-am ocupat strada, am bătut din sticle și am băut ceaiul pe care-l împărțeau niște oameni de bine. Protestele sunt parte din istoria mea personală, aia când mă enervam, săream noaptea din pijamale și-mi venea să urlu de cât de nedrepte, cinice și meschine mi se păreau unele lucruri. Nu cred că protestul e singura cale de implicare civică, din contră, sunt multe, pe termen lung și cu impact real. Dar cred sincer că protestul e semnul unei societăți sănătoase și un mecanism puternic de contrare și sancționare a autorității. Citeşte tot articolul

Primăvară în New England | Considerații critice meteosensibile – „adevăratul băiat de aur”, de Andrei Dósa

În New England, povestea Mark Twain, vremea este mereu ocupată cu ceva, întotdeauna își vede de treabă, tot schițează design-uri pe care le testează în permanență pe oameni, strict pentru a vedea ce-o să iasă. Nu e musai să călătorești în jurul lumii pentru a întocmi un clasor extensiv al meteo-minunățiilor pămîntene; trei zile de primăvară în New England îți vor fi arhisuficiente. A patra zi ar genera un surplus, ai avea „vreme care îți prisosește; vreme de închiriat, vreme de vînzare, depozitabilă, vreme de investit, vreme de împărțit la săraci” – din discursul newyorkez al lui Twain (1876). Citeşte tot articolul


Roman de teren sau jurnal autoficțional? – despre „Soldații”, de Adrian Schiop

M-a interesat doctoratul lui Adrian Schiop despre manele încă de prin 2010-2012, când își făcea cercetarea de teren în Ferentari. Țin minte că se pregătea să meargă într-un stagiu de mobilitate la Universitatea din Napoli, când și-a luat răgazul să-mi traseze pe scurt, la o bere, paralela între, pe de o parte, showbizul neo-canțonetei napolitane și legăturile cu Camorra și, pe de altă parte, manelism și lumea interlopă românească. M-a introdus astfel pieziș în nucleul tezei, care se plasa în zona relațiilor sociale ale „marginalilor”. Atunci am perceput pentru prima dată maneaua ca expresie a unor raporturi de putere de tip medieval (mult înainte ca Dani Mocanu să o spună explicit, aproape teoretizând-o, în cântecele sale). Citeşte tot articolul


Mândria de a iubi – „Muzeul inocenței”, de Orhan Pamuk

Muzeul inocenței e una dintre cele mai frumoase povești de iubire din literatură, pe rafturile din mintea mea așezându-se alături de cărți precum Laur al lui Evgheni Vodolazkin sau de Scrisorarul lui Mihail Șișkin, căci au în comun o anumită seninătate care străbate viziunea asupra iubirii. O iubire desăvărșită, care trece dincolo de timp, de nefericire și chiar de moarte. Măsura ei nu este cantitatea de fericire pe metru pătrat, ci felul în care transformă definitiv sufletul unei ființe umane, salvându-l de la rătăcire, de la dezechilibru, de la pierderea de sine. Citeşte tot articolul


Cum se recunoaște iubirea – „Scris pe trup”, de Jeanette Winterson

Scris pe trup, de Jeanette Winterson, e un roman al salvării sufletului prin iubirea care spulberă până și cel mai aprig cinism sau scepticism, dezvăluind niște adevăruri simple, fundamentale, inexistente însă în lipsa ei. Cartea e o meditație pe alocuri poetică și cu substrat filosofic asupra sensului iubirii și asupra adevărurilor ascunse în căptușeala senzualității. Amestec de frumusețe și de durere, de speranță și teamă, lipsită de patetisme ieftine, povestea explorează esența iubirii dincolo de prejudecăți, una dintre ideile cu valoare de laitmotiv fiind aceea a răului provocat de clișee. Citeşte tot articolul


„Val şi Cetatea Sufletelor”, de Ana Alfianu – cartea celor mici şi cartea celor mari

Nu cred că există carte pentru copii care să nu se potrivească şi adulţilor. Ce ar trebui să fie poveştile dacă nu nişte călătorii extraordinare care să ne poarte dincolo de orice graniţe? Val şi Cetatea Sufletelor, de Ana Alfianu, reuşeşte să strecoare în inimile celor mici şi mari deopotrivă atât spiritul de aventură, cât şi covârşitoarele emoţii care dau năvală în sufletele noastre încă de la cele mai fragede vârste. Citeşte tot articolul


The Subtle Art of Not Giving a F*ck – o carte ca o palmă

Nu prea citesc cărţi de self-developing, dar Amazon mi-a recomandat cartea asta prin toate metodele, aşa că până la urmă am cedat şi am luat-o. Şi mă bucur foarte tare. Ca să nu vă sperie prea tare limbajul din titlu, să ştiţi că, imediat ce-am terminat-o, am recomandat-o fetelor mele (sunt mari, au mai auzit cuvinte de patru litere, nici o grijă). Şi aş vrea să fi citit şi eu cartea asta la vârsta lor. Citeşte tot articolul