Despre debutul în proză al Andreei Răsuceanu s-a scris deja destul de mult. Cronicile de întâmpinare și listele scurte ale rezoluțiilor de an au făcut limpede că O formă de viață necunoscută e un roman valoros. Așa încât îmi permit acum să depășesc simplele judecăți de valoare și să spicuiesc măcar câteva dintre zonele de profunzime ale romanului.
Se zice că o carte bună de critică literară împrumută câte ceva din rezonanțele și strategiile unei proze. E și cazul volumelor de critică și teorie literară semnate de Andreea Răsuceanu. Așadar, apariția acestui roman poate fi considerată o surpriză numai pe jumătate. Nu cred că, de aici înainte, vom mai discuta separat despre vocea teoreticianului și cea a prozatorului Andreea Răsuceanu.
La urma urmei, în O formă de viață necunoscută, pasiunea pentru un București intim și pentru geografia interioară a străzii Mântuleasa se vede mai limpede și mai viu ca oricând. Vorbim, de fapt, despre un mare proiect intelectual pe care autoarea îl pune cap la cap.
O formă de viață necunoscută este un roman construit pe trei niveluri: povestea din secolul al XVIII-lea a Stancăi Mântuleasa e alternată cu cea a Elenei (care suferă cenzura Primului Război Mondial) și a Ioanei (evocată, la persoana I, de o naratoare care, sub forma unui jurnal de doliu, îi recompune viața).
Povestea Stancăi umple (prin ficțiune, desigur) golurile unei felii de istorie cu multe necunoscute. În 1734 s-a ctitorit Biserica Mântuleasa, iar soțul Stancăi, cupețul Mantu, lipsește din pisania bisericii. De aici concluzia că el murise cel mai probabil înainte de ridicarea bisericii. Pornind din acest punct, Andreea Răsuceanu construiește o poveste pasionantă despre determinarea acestei femei de a ridica o biserică în ciuda absenței soțului ei și în ciuda ciumei care va decima Bucureștiul.
În secolul al XVIII-lea (dar și mai devreme) funcționa o practică pe care am considerat-o întotdeauna o epitomă a lumii vechi: oamenii obișnuiau să-și însemneze cărțile, scriind despre lucrurile importante care le marcau trecerea prin lume. Așa, pe o Psaltire, un anonim posesor de carte scria despre perioada ciumei: „Să să știie că au murit de ciumă forte rău […] la care lucru îi mânca câini pe creaștini. Aceasta iaste ciuma care să cheamă morte groznică”. Tonul e altul decât acela neutru al cronicarului, chiar dacă în cazul de față (ne aflăm în timpul domniei lui Nicolae Mavrocordat) e vorba de expansivul Neculce. Acela e exact tonul intim pe care Andreea Răsuceanu i-l împrumută Stancăi Mântuleasa, oferindu-i un rol central, care devanseză marea istorie.
Elena, pe de altă parte, deși încorsetată de efectele Marelui Război, nu renunță la planul de a construi o casă pe strada Mântuleasa. În cazul ei, liniile de profunzime ale Bucureștiului se șterg treptat: „Am ajuns să trăim într-un oraș necunoscut. Asta e insuportabil, de fapt” (p. 178). Zepelinul care amenința constant orașul, întreaga dezolare a războiului ajunge să depersonalizeze Bucureștiul.
Atât Elena, cât și Stanca reușesc să-și ducă planurile la bun sfârșit, de aici nota vibrantă din finalul romanului, care nu lasă lucrurile să se încheie într-o tonalitate minoră.
Sigur că putem găsi puncte de intersecție între cele trei povești. Însă aceste fire de legătură sunt cu adevărat vizibile mai ales la nivel de nuanță. Un astfel de punct de intersecție ține de modul în care fiecare personaj își drenează temerile, toate adunate în jurul unor mari absențe materializate într-un fel sau altul. Stanca se confruntă cu situația incertă de a nu ști dacă soțul ei se va întoarce vreodată din Istanbul: „Totuși, deși trăia în absența lui ca într-un spațiu nou, necunoscut până acum, era mai conștientă ca oricând de ritmul fiecărei zile. Dar acum nu mai conta timpul cunoscut, așa cum îl arăta ceasornicul lui Brâncoveanu după care se învârtea întreaga lume bucureșteană, ci un altul, care nu mai era nici al ei, personal, nici al lui, ancorat la întâmplările orașului, ca altădată. Acest fel de timp Stanca nu-l mai trăise niciodată, și toată lumea din jur își schimba înfățișarea după el” (p. 244).
Cu un soț care, din cauza presiunii războiului, intră într-un soi de stare catatonică, Elena experimentează o altfel de fațetă a absenței, una cu adevărat deconcertantă: „Boala lui Petru e ca o absență, se gândea Elena. O absență fizică, a corpului, ca și cum ar fi fost plecat, de fapt, și el pe front, sau într-o călătorie din care nu mai scria niciodată”. Acesta este nivelul, fin, la care povestea Elenei se intersectează cu cea a Stancăi și, desigur, și cu cea a Ioanei.
Ioana, pe de altă parte, e marea absentă a romanului. Paradoxal, pentru că prezența ei e, poate, cea mai marcantă din întreg romanul: „Nu știu cum se poate vorbi despre absență. Cum se pune într-o formă concretă, în cuvinte, inexistența. Neantul. Absență, absențe s. f. 1. Lipsă a unei ființe sau a unui obiect din locul unde ar fi trebuit să se afle. 2. Pierdere bruscă și de scurtă durată a cunoștinței, întâlnită în epilepsie. 3. Fig. Neatenție, indiferență a cuiva. – Din fr. absence, lat. absentia. Da, asta e. Lipsă a unei ființe din locul unde ar fi trebuit să se afle. Dar cine știe unde e asta. Locul unde ar fi trebuit să se afle Ioana. Cum definești absența unui lucru dacă nu ai certitudinea că trebuia să se afle într-un anume loc. Nu mai știam unde ar fi trebuit să fie Ioana” (p. 151).
Alte puncte nodale de tipul acesta țin mai degrabă de anumite similitudini de fond: „«Cu mine moare lumea mea» auzea Stanca și-n somn cântecul blestemat și dintr-odată știa, fără să vrea, tot ce o să fie” (p. 149). E același lucru pe care, în zilele noastre, naratoarea la persoana I i-l va spune Ioanei: „Ce să-i spun. I-am spus cu tine moare lumea ta”.
O formă de viață necunoscută nu e un roman divizat în trei povești, ci o poveste atașantă despre ramificațiile unor mari teme, așa ca lupta cu timpul și, desigur, cu moartea. De aici, de fapt, trimiterea din titlul cronicii către aria din Boema lui Puccini, o altă confesiune a trecerii prin viață.
