Există evenimente, oameni și locuri care ne definesc, care ne-au format și pulsează latent sau manifest în ceea ce facem, în ceea ce scriem, în modul în care relaționăm cu ceilalți, în modul în care ne dezvoltăm și trecem prin viață. Există povești pe care memoria ni le „întoarce” în prezent sub o formă mai mult sau mai puțin reală, există imagini puse pe stand by care mai sunt prezente doar în amintirile noastre. Rubrica Autori în casă, autori acasă este un spațiu în care scriitorii se întorc în timp, la primele amintiri din locurile natale, pentru a retrăi farmecul de odinioară al unui trecut personal, pentru a ne dezvălui unde au luat naștere cu adevărat. Andreea Răsuceanu ne aduce aminte că fiecare dintre noi are mai multe reprezentări ale orașului copilăriei, iar timpul real al locurilor pulsează și se propagă dinspre trecut înspre viitor, ca o premoniție.
„Unele locuri se leagă cumva de viitor, au în ele un fel de prevestire”
Am scris de curând un text care a apărut într-un volum colectiv la Humanitas, Bucureștiul meu. Trebuia să fie, cum o spune chiar titlul, o confesiune legată de oraș, toată lumea aștepta un text în prelungirea Mântuleselor, oricum ceva legat de cercetările mele de până acum. M-am tot gândit și răzgândit până când, presată de timp, m-am așezat și am scris dintr-o suflare un mic fragment autobiografic, despre copilărie și despre cele câteva Bucureștiuri ale mele: printre ele, cel din cartierul Balta Albă, unde am copilărit până am intrat la școală, și un „apendice bucureștean”, o comună limitrofă a Capitalei unde îmi petreceam verile, la bunicii materni. Dacă mă întrebi unde e acasă pentru mine, e în aceste două locuri, mai târziu a fost și bulevardul Banu Manta, cartier central acum, altcândva zonă periferică, situată dincolo de bariera Filantropiei, în afara orașului adică. Aproape de Șosea, totuși.
Nu cred că locurile prin care trecem în timpul vieții noastre sunt întâmplătoare. Am avut mereu senzația că parcă mă întorc, pe propriile mele urme, prin locuri pe unde am mai fost, sau că unele locuri se leagă cumva de viitor, au în ele un fel de prevestire. Pe scurt, unele locuri au un mesaj secret, se leagă în cele mai neașteptate feluri de alte evenimente sau momente din viața ta. Îți dai seama mai târziu cum trebuiau „citite”. Așa e pentru mine marele bloc alb de pe strada Stejarului, multă vreme singura adresă posibilă, singurul acasă, care-mi fusese predestinat dinainte de a mă naște. Mă gândesc deseori cum trebuie să fi fost ziua de sfârșit de noiembrie când am ajuns pentru prima oară pe strada Stejarului, de la maternitatea Colțea, înfășurată în mai multe pături, pentru că afară ningea. Blocul ăsta construit în anii `60, parte dintr-un șir de clădiri identice așezate la o distanță suficient de mică pentru a fi martorul involuntar al vieților care se petreceau vizavi de tine, noroc de perdeaua de copaci firavi dintre ele, era atât de alb, bătut într-un fel de mică fină, care sclipea orbitor în soare, că iarna devenea aproape invizibil. Mi-a zis cineva, citind textul meu din volum, că nu-și imagina cum un bloc comunist, dintr-un cartier de la capătul Bucureștiului, poate provoca atâta nostalgie. Mai mult decât atât, e centrul geografiei mele subiective, adresa arhetipală, miezul Bucureștiului meu interior. Cred că atunci când am ajuns eu acolo, la sfârșitul anilor `70, vegetația sărăcăcioasă de șantier pe care au răsărit alandala tufe de liliac, flori de cicoare și niște oțetari albicioși (care se mai vede în câteva poze vechi, făcute la începuturile vieții bunicilor mei pe strada Stejarului, nr. 34) dispăruse, și zecile de tei înalți, care ajungeau până la etajul patru, înfloreau deja îmbălsămând aerul din cartier. Pentru bunicii mei, care locuiseră o vreme cu chirie într-o casă de pe Matei-Voievod, într-o singură cămăruță, cu un copil abia născut, era materializarea unui vis, ca să folosesc un termen în ton cu vremurile. Departe de ei însă gândul că se integrau, iată, măreței utopii edilitare, viziunii arhitecturale grandioase, care traducea vizual o periculoasă hipertrofiere a eului, a unui anumit eu. Pentru ei, noul cartier punea ordine în lucruri, în mahalaua sulfuroasă unde cândva fusese celebra groapă în care se aruncau ciumații lui Caragea (s-au scris articole în presă pe tema asta, că lucrările de modernizare din zonă ar fi trezit la viață virusul care poate supraviețui și 500 de ani). Mai văd încă, în unele fotografii de familie, aspectul de maidan al curții școlii, de loc al nimănui. Cam așa arăta tot cartierul. Treptat, spațiul a căpătat o nouă identitate, și geometrizarea lui (din diverse fotografii aeriene se vede cum blocurile sunt perfect aliniate, parcă trasate cu o riglă uriașă, invizibilă) le-a dat bunicilor mei, trecuți prin trauma războiului, a perioadelor de foamete și a lipsurilor de tot felul, sentimentul unei ordini în care intra, în sfârșit, și viața lor. În primii ani ai copilăriei blocul alb a fost punctul-zero al hărții mele: de aici porneau toate drumurile și tot aici se întorceau, periculoase incursiuni într-o lume atât de mare, că numele oricărui alt cartier pronunțat de ai mei se putea referi foarte bine la un loc din Africa sau din Kamceatka. Azi m-am întors pe propriile mele urme și am găsit un banal bloc reabilitat, nici atât de înalt cum îmi aminteam, vopsit într-un roz-somon plictisitor, pe o stradă care nici măcar nu se mai numește Stejarului.
Am căutat mereu blocul alb, în cele mai diverse forme, arhitecturale și nu numai, pe care le-am întâlnit, sau l-am regăsit întâmplător: în silueta Casei Presei, profilată printre copacii din Herăstrău, în forma unor cercei făcuți din două pietre dreptunghiulare de coral, în liniile ferme, aspre ale coloanelor dorice. Blocul alb e o stare, o emoție, unul dintre lucrurile pentru care oricât ai căuta un cuvânt care să-l exprime, nu-l vei găsi.
Există și o geografie a intimității, în multe sensuri mult mai interesantă decât cea a exteriorității. În geografia intimității noastre, din Stejarului, fiecare colț al apartamentului avea o destinație clară și părea că cei câțiva zeci de metri nu aveau sfârșit, în mod inexplicabil, locurile se prelungeau și reintrau în ele însele, în cele mai neașteptate feluri. Bucătăria, cămara, deși mici, erau de fapt spații infinite, mai ales locurile din spatele ușilor, unde stăteau îngrămădite valize vechi din carton albastru, pline de cele mai diferite lucruri: resturi de materiale din alte timpuri, mătase vărgată și catifea, pagini din calendare cu rețete culinare, bigudiuri de metal ruginit, jucării vechi, fotografii legate cu elastic, rujuri aproape goale, caiete fără coperte. Depozitare ale unui trecut care nu-mi aparținea, mă făceau să le răscolesc mereu în căutare de noi comori, chiar dacă, odată ce se auzea declicul metalic al încuietorilor și camera era inundată de nimicurile colorate, știam că nu le voi mai putea înghesui înapoi și care aveau să fie consecințele. Dintre toate însă, balconul rămâne imaginea spațiului paradisiac al copilăriei – nu spun asta întâmplător, ci pentru că, la un moment dat, într-un conflict cu Meme, bunica paternă și principiul ordonator, de fapt, al întregului spațiu despre care am vorbit până acum, fără să țipe sau să mă mai contrazică, mi-a zis atât, cu vocea ei calmă, care de data asta a sunat străin, vindicativ: Ăsta e paradisul, fetițo, ăsta e, ce trăiești acum, aici. Fără să fi avut în ele nimic amenințător, cuvintele ei mi s-au părut insuportabil de grave, de crude, mult mai târziu am înțeles însă și de ce: pentru că ele exprimau un adevăr, unul dintre marile adevăruri cu care nu ne împăcăm de fapt niciodată, pe care nu le acceptăm niciodată până la capăt. Balconul era deci centrul acestei geografii interioare: Meme făcuse din el o grădină adevărată, cu plante care înverzeau și înfloreau în funcție de anotimp, dar mai ales regina-nopții și petuniile îmi plăceau, pentru parfumul lor puternic. O plasă de iederă acoperea tot balconul, care părea închis ermetic de perdeaua vegetală. Aveam un șezlong de modă veche, cu o pânză vărgată, alb cu bleumarin și un fel de galben muștar, care mă face acum să mă gândesc la fotografiile marine vintage, și o măsuță de lemn pe care-mi puneam cărțile. Aici am citit, în timpul vacanțelor de vară, cărți din biblioteca noastră, apoi împrumutate de la biblioteca din cartier, de dimineață până seara, când mirosul teilor devenea și mai intens decât în timpul zilei, și nu mai vedeam literele pe foaie. Toate cărțile importante care se citesc la vârsta copilăriei și adolescenței, dar și multe altele, sustrase din biblioteca adulților, mi-au trecut prin mâini și minte atunci. Și acum, când iau din bibliotecă vreun volum din Comedia umană a lui Balzac, Steaua fără nume a lui Mihail Sebastian sau proza lui Mircea Eliade, simt în nări mirosul teilor în floare, mirosul copilăriei din Baltă Albă.
Se spune că spațiul are un rol covârșitor asupra modelării psihicului, intelectului, sensibilității umane. Nu știu în ce măsură formele pure, liniile drepte și albul orbitor al blocului de pe strada Stejarului și-su pus amprenta asupra minții copilului care eram. Oricum, cred că nu cunoști cu adevărat un om până nu cunoști locul în care a trăit.
Credit fotografii: arhiva autoarei
_
Andreea Răsuceanu este doctor în filologie al Universității din București, cu lucrarea Mahalaua Mântulesei, drumul către modernitate (2009). A absolvit masteratul „Text şi imagine”, în cadrul Centrului de Excelenţă în Studiul Imaginii (parte a Consorțiului dintre Universitatea din București și Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu”). A publicat cronici, interviuri, articole de specialitate în reviste precum Viața Românească, România literară, Observator cultural, Bucureștiul cultural, Idei în dialog, Convorbiri literare etc. Este autoarea mai multor traduceri din limba engleză şi prefeţe. Prima ei carte, Cele două Mântulese (Editura Vremea, 2009), propune o incursiune în istoria străzii Mântuleasa, bazată pe documente de epocă, în încercarea de a descoperi sursele mitologiei bucureștene valorificate în ficțiune de Mircea Eliade. A fost nominalizată la premiile României literare, ale Uniunii Scriitorilor din România şi la Marile Premii Prometheus, secţiunea Opera Prima. Volumul Bucureștiul lui Mircea Eliade: Elemente de geografie literară (Humanitas, 2013) i-a adus Premiul Tânărul Critic al anului 2013, oferit în cadrul Galei tinerilor scriitori. În 2016 îi apare volumul Bucureştiul literar. Şase lecturi posibile ale oraşului, Editura Humanitas.
