Bookaholic

Un merit pe care nu i l-ar putea nega nimeni Bucureștiului ar fi acela că, de-a lungul timpului, a fost o muză extrem de eficientă. Nici spiritul de observație, nici cel critic nu pot rămâne aici amorțite.

În urmă cu vreo doi ani, citeam București. Praf și sânge, cartea scrisă de către poloneza Małgorzata Rejmer, un om fascinat de România, în special de București. Iar fascinație însemna, din fericire, privire critică, nevoia de a pricepe. Babilonia cu care s-a confruntat în București a provocat-o și a determinat-o să tot revină, să scotocească după oameni, după povești. Inițial a fost atrasă de amestecul de lumi care se ascund aici și a vrut să le afle povestea, simțind acest oraș mai intens decât o fac mulți dintre bucureștenii prinși în rutina propriei lumi, spre care mai îndreaptă doar câte o privire blazată. Bucureștiul văzut de Małgorzata Rejmer era un oraș al paradoxurilor, amestec de arhitectură elegantă și cântec vioi al puradeilor hoinărind prin noroaie alături de găini ciugulind în mijlocul drumului.

Cu aceste imagini în minte (așteptându-și fie confirmarea, fie răsturnarea), am deschis și recentul volum colectiv Bucureștiul meu, apărut la Editura Humanitas de curând. De data aceasta, perspectiva asupra nelămuritului oraș nu mai vine „din afară”, ci dinspre oameni născuți, crescuți ori doar ajunși aici, dar pentru care Bucureștiul a devenit, într-un fel sau altul, un „acasă”: Șerban Cantacuzino, Horia-Roman Patapievici, Anamaria Smilgeschi, Andreea Răsuceanu, Dan Petrescu, Gabriela Tabacu, Ioana Nicolaie, Monica Pillat, Tatiana Niculescu-Bran, Andrei Crăciun, Andrei Pleșu, Ioana Pârvulescu, Marius Constantinescu, Adriana Bittel, Corina Ciocârlie, Dan C. Mihăilescu, Mircea Cărtărescu, Neagu Djuvara și Radu Paraschivescu.

Cu astfel de nume care s-au lăsat provocate să prindă într-o ramă personală frânturi de București, rezultatul nu putea fi decât o carte vie, cu priviri și cuvinte învârtite ager prin și printre straturile de (supra)realitate bucureșteană, trecută sau prezentă. Gabriela Tabacu, coordonatoarea volumului, creionează în „Nota editorului” un orizont de așteptare axat tot imaginea paradoxală a Bucureștiului:

„Va apărea astfel, în culori mai aspre, mai mohorâte ori, dimpotrivă, mai luminoase și mai vii, portretul unui oraș etern și cu voluptate sfâșiat între Orient și Occident, traversând timpurile gregar, enigmatic, încercănat, adesea bolnav de moarte, dar întotdeauna cuceritor în felul lui, de fapt, de neînțeles. Va apărea orașul care, deși crescut la școala supraviețuirii dincolo de orice catastrofe și restriști, s-ar vrea prețuit, iubit, păstrat măcar în memoria noastră, dacă în cea a lutului din care a fost ridicat pare să nu mai fie cu putință”.

După o consistentă istorie a locului realizată de Șerban Cantacuzino și un Prolog semnat de Horia-Roman Patapievici, încep să se strângă (grupate în trei secțiuni: „Privind înapoi”, „Schițe din mers” și „Palimpsest”) poveștile Bucureștiului. Pe cât de diferite ca stil, suflu și ca elemente focalizate, pe atât de seducătoare sunt toate textele, căci toate au în spate, pe de o parte, privirea lucidă (uneori blândă, nostalgică, alteori ironic-șfichiuitoare), iar pe de altă parte, arta cuvântului puternic în subtilitatea sa.

Andreea Răsuceanu, cea care are deja două cărți dedicate Bucureștiului, iar acum o scrie pe a treia, le oferă cititorilor secvențe de memorie afectivă, pagini frumoase de literatură, în care se strâng peisaje interioare, oameni, jocuri, mirosul lifturilor, culorile ușilor, o grădiniță cu păduchi, drama fetiței tunse la zero, tei prăfuiți și uscați care, la un moment dat, nu mai au nimic de spus. Gabriela Tabacu – bucureșteancă de la patru ani, profesor la Facultatea de Arhitectură și Urbanism, premiată pentru restaurarea unei case de secol XIX – reînvie universul cumpărăturilor din Bucurestiul de altădată cu tot ceea ce însemna Alimentara, Fondul plastic, sifonăriile, ghețăria.

Ioana Nicolae surprinde deziluzia întâlnirii cu Bucureștiul mult dorit, cu ocazia primei excursii făcute în copilărie la București: „Deci asta fusese excursia? Pentru muzeul Tovarășului și magazinul București străbătusem noi țara? Pentru asta îi luasem eu mamei o parte din banii de mamă eroină? Pentru mazărea cu sos și pentru răul continuu pe care nu aveam să-l uit niciodată? Pentru Antipa, în care, deși mi-am dorit atât de mult, nu am putut intra? Pentru ctitoriile în construcție și pentru șoselele pline de Dacii? Pentru intersecții semaforizate, case ale scânteii și case ale poporului? M-am simțit deodată grozav de obosită, de inutilă, nu-mi puteam aduna gândurile, ce-aveam să povestesc eu despre capitală?”.

Textul lui Andrei Crăciun încântă prin ironia subtil-usturătoare așezată pe niște realități dramatice sau de-a dreptul tragice:

„Bucureștiul meu e o mahala țigănească – mahalaua Teilor. […] Bucureștiul meu sunt niște oameni care împreună dau o stare de spirit. Acea stare de spirit miroase a șaorma cu de toate și tei înfloriți. Acea stare de spirit dansează din buric, în amurg, pe acordurile nemuritoarelor șlagăre ale lui Dan Drăghici, îndeosebi M-a umilit iubirea ta și Plângând te voi blestema. Dan Drăghici este un manelist criminal. Nu e nicio metaforă. Și-a înjunghiat nevasta cu unsprezece lovituri de cuțit. În inimă.

Iubirea umilește foarte mult la noi în cartier, se plânge des și se blestemă ușor. Da, da, așa e la noi. Suntem, firește, speciali, suntem altfel, ca România. […]

Pe străzile din mahala văd, zilnic, filme indiene, filme de artă, filme horror, filme erotice, ba chiar și porno, filme de dragoste, filme de aventuri, filme cu bătaie, filme științifico-fantastice, dar mai ales filme neorealiste. Păi Hoții de biciclete rulează de mai multe ori pe zi, mai ales înspre apus. Și nu o singură dată am văzut și Marea frumusețe. Suntem sorrentieni, suntem fellinieni, știm cinema, căci îl trăim, îl avem în sânge. La noi se supraviețuiește cu talent. Am făcut din supraviețuire o artă”.

Din textul Ioanei Pârvulescu rămâne în minte imaginea băiatului care se joacă, nestingherit de lumea din jur, cu un porumbel și mirosul cafelei băute dimineața cu ochii îndreptați înspre Cișmigiu. Inedită este și plimbarea prin Bucureștiul sonor la care recurge scriitoarea. Un București al ciripiturilor, al bubuiturilor care răsună din apartamente, larma bulevardelor care par un aspirator amețitor, boxele performante ale automobilelor, frânturile de dialog, cearta în curtea interioară a blocului, cântecul greierilor și al broaștele, după 1 noaptea. Și mai rămâne o revelație: „Printr-un raționament cât se poate de simplu, am ajuns la concluzia că nu sunt grauri în Cișmigiu. În mai puțin de o săptămână, ar muri, cu siguranță, dintr-o acută criză de creație sau dintr-una de identitate. Periodic, mă întreb și eu cine sunt”.

Mai mult sau mai puțin explicite, aceste nelămuriri legate de cine, ce și cum e posibil mustesc în toate textele, Bucureștiul confirmând încă o dată meritul de muză sprintenă și generoasă. Dacă nu v-au convins rândurile de mai sus, o să reușească poate textul lui Radu Paraschivescu în care „istoria face trotuarul pe străzi”. Sau „ciuda din dragoste” a lui Neagu Djuvara. Sau monstruoasa frumusețe din visele lui Mircea Cărtărescu. Sau cum „să te bucurești în mintea copiilor”, după Dan C. Mihăilescu. Are de toate Bucureștiul.

Cumpără volumul Bucureștiul meu din librăria online Cărturești!