D’ale gurii

Ce punem pe masă de Paști. Mic ghid de obiceiuri gastronomice pascale

Învierea Mântuitorului Hristos e, cu siguranță, cea mai importantă sărbătoare a creștinătății, prilej pentru comuniune în sânul familiei sau în mijlocul prietenilor. Și comuniunea înseamnă, aproape întotdeauna, o masă în jurul căreia oamenii se adună și împart hrana. Frâng pâinea și o împart între ei, într-un gest aproape ritualic, exact așa cum a făcut Iisus Hristos cu ucenicii săi, pentru ultima dată, în Ierusalimul  care L-a ovaționat și apoi L-a bătut, scuipat și, în cele din urmă, L-a răstignit. Citeşte tot articolul


Interviu cu scriitorul Vasile Ernu: „Am sunat-o pe mama să-mi spună exact reţeta. Ştiu reţeta secretă. Mori. Dar mori de plăcere”

Lui Vasile Ernu i-am luat primul interviu acum mulți ani, în Time Out, tocmai debutase cu Născut în URSS, care-mi plăcuse mult, și am simțit nevoia să-l întreb despre una-alta, bănuiesc eu cam despre ce, dar, ca să fiu sinceră până la capăt, nu-mi aduc aminte precis cum sunau întrebările. Au trecut zece ani de-atunci, l-am urmărit constant și în cărți (Ultimii eretici ai imperiului, Polirom, 2009; Ceea ce ne desparte. Epistolarul de la Hanul lui Manuc, Polirom, 2010; Intelighenția rusă azi, Cartier, 2012; Sunt un om de stânga, Cartier, 2013; Sectanții. Mică trilogie a marginalilor, Polirom, 2015; Intelighenția basarabeană azi. Interviuri, discuții, polemici despre Barabia de ieri și de azi, Cartier, 2016; Bandiții. Mică trilogie a marginalilor, Polirom, 2016), și în aparițiile publice (fie ele conferințe sau postări pe Facebook), dar de întrebat n-am mai îndrăznit să-l mai întreb nimic. Până într-o zi, când, văzând – pe Facebook – ce vrăji culinare a mai făcut, mi-am zis că e musai să vorbim despre mâncare. Fiindcă mâncarea nu e doar ce pui pe masă, ci atmosfera care se creează în jurul bucatelor, plăcerea și bucuria comuniunii. Și un basarabean știe cum stă treaba cu ospățul, dovadă că peste Prut se zice încă – și e foarte frumos – „a merge în ospeție”. Între timp, măritându-mă cu un basarabean, am aflat și eu ce-nseamnă să stai minimum cinci ore la masă (o masă plină ochi cu de toate, pe modelul à la française) și să vorbești câte-n lună și în stele, fără să te plictisești vreodată. Scriitorul Vasile Ernu ne povestește, și o face cu farmecu-i caracteristic, ce înseamnă pentru el masa, ce-l definește gastronomic și care-i mâncarea copilăriei lui. Și multe altele, o să vedeți. Poftă bună... la lectură! Citeşte tot articolul


Interviu cu scriitoarea Doina Ruști: „În credințele românești, busuiocul pus în salate ajută la înlăturarea depresiei, iar pâinea acoperită cu frunze de hrean întărește credința”

Am citit-o prima dată pe Doina Ruști acum mai bine de 10 ani, și am scris cu entuziasm, atunci, despre romanul ei Zogru (Polirom, 2006), în cadrul secțiunii de carte a revistei Time Out București. Mi s-a părut, citind acest roman, că e nevoie de o revigorare a prozei cu inserții fantastice, rămasă – la noi – la momentul Eliade-Voiculescu, cu o singură excepție notabilă, după mine, și anume proza lui Ștefan Bănulescu, și că scrisul Doinei Ruști ar putea înnoda această tradiție. Însă, între timp, prozatoarea Doina Ruști a evoluat în multe alte direcții, plăcându-i teritoriile încă neexplorate și temele cât se poate de provocatoare. Dacă primele cărți – Omulețul roșu (Vremea, 2004), Zogru (Polirom, 2006) și Fantoma din moară (Polirom, 2008) – merg în direcția prozei fantastice de care aminteam, Lizoanca la 11 ani (Trei, 2009) și Logodnica (Polirom, 2017) merg în direcția prozei non-ficționale à la Truman Capote, în vreme ce Manuscrisul fanariot (2015) și Mâța Vinerii (2017) explorează teritorii baroce, în care fantezia și detaliile minuțioase sunt elementele-cheie. Citind recent Mâța Vinerii, unde detaliile culinare abundă, m-am gândit că autoarei o să-i placă micul nostru dialog cu pretext gastronomic, și am avut dreptate: i-a plăcut. O să vedeți cât de mult din răspunsurile de mai jos. Poftă mare la lectură! Citeşte tot articolul


Gastro-literare: Ștefania Mihalache – „Eu sunt un aliaj imposibil între gourmand și gourmet”

De ce mâncare, o sa vă întrebați. Pentru că toată lumea mănâncă, inclusiv personajele din literatura pe care o citim. Chiar și cititorii, oricât de diferiți și de capricioși ar fi ei. Chiar și - sacrilegiu! - autorii acestei literaturi care ne umple, zi de zi, viețile cu tot felul de emoții, care mai de care mai colorat-intense. Avea Brillat-Savarin o butadă de la care putem porni această călătorie în bucătăriile și în palatele (da, și gustative ale) unor scriitori care au zis DA acestei aventuri: animalele mânâncă, omul se hrănește. Așadar, mâncatul e o artă (chiar dacă abia ultimele decenii au transormat-o dintr-o Cenușăreasă într-o prințesă, acceptată inclusiv în mediile elitiste și chiar academice), iar moravurile culinare sunt, în mod limpede, un foarte puternic indicator sociocultural. Scriitorii au fost dintotdeauna preocupați de mâncare și au făcut din ea nu doar un detaliu de scenografie romanescă, important și savuros, fără îndoială. Uneori, o masă ori un fel de mâncare a dat cheia unei intrigi, a salvat un personaj sau, trist, l-a ucis. Tot la masă, eroii și-au cunoscut iubitele sau călăii, s-au declanșat războaie și s-au semnat tratate de pace sau contracte prenupțiale. Citeşte tot articolul


„Les Diners de Gala”, cartea cu rețete a lui Salvator Dali, reeditată

V-ați gândit să încercați niște rețete mai atipice, să zicem pentru sărbătorile de iarnă, care nu sunt chiar atât de îndepărtate? Ei, bine, există o carte în curs de publicare (pe 20 noiembrie este anunțată apariția) care întrece orice gest de imaginație în ale bucătăriei. Se numește Les Diners de Gala și a fost concepută de artistul suprarealist Salvador Dali, excentricul cu mustăți fine, obsedat de erotism și vise, care se credea mai genial decât orice artist contemporan lui, creatorul unor fascinante lucrări, precum The Persistence of Memory, una dintre cele mai citate picturi din istoria artei.  Citeşte tot articolul


Ce-am mânca din cărți

După câteva zile de festin cu ouă roșii, drob și alte variațiuni cu carne de miel: ciorbă, friptură, tocăniță de spanac, după pasca și cozonacul stins cu vin și o panoplie de prăjituri demnă de o vitrină de cofetărie, cred că un ceai verde și o lectură despre mâncare ar fi potrivite tocmai pentru că în acest moment de sațietate putem aprecia la justa valoare rafinamentul literar al acestor texte, care altfel ar fi poate redus de sângele rău fie din cauza poftei, fie din cea a scârbei. Citeşte tot articolul

Alice B. Toklas găteşte. Ceva cu multe amintiri şi haşiş

Cartea de bucate scrisă de Alice B. Toklas este ultima raritate pe care am pus mîna, după ce am tot vînat-o, vreo doi-trei ani. Nu am vrut s-o comand online, am zis să văd dacă apare pe vreun raft. Şi a apărut: un singur exemplar, într-o librărie mică, genul de loc unde îmi şi închipuiam, de fapt, c-o să dau peste ea.Ştim că în celebrul cuplu Alice-Gertrude Stein, Alice era cea care gătea. Gătea, nu se juca. Asta pe lîngă multe alte lucruri la care se pricepea foarte bine, inteligentă şi spirt cum era. După ce Gertrude a murit, lui Alice i s-a propus să-şi scrie memoriile, lucru pe care l-a refuzat, argumentînd că Gertrude se ocupase deja de treaba asta, în Autobiografia lui Alice B. Taklas (trad. Florica Sincu, Editura Humanitas). Citeşte tot articolul

Refugiul din bucătărie

Carte de bucate, ospitalitate şi poveşti minunate de Margaret Yardley Potter (Editura Humanitas, trad. Anca Bărbulescu) nu este atît o carte cu reţete de mîncare, cît un fel de memorii despre cum se gătea şi cum se trăia într-o familie înstărită de americani din suburbiile Philadephiei în anii dintre războaie şi imediat după. Citeşte tot articolul


Fairytale Food – bunătăţi, prinţese şi file de poveste

Când vine vorba despre cărţi de bucate, cred că alături de reţetele pentru feluri de mâncare delicioase, contează destul de mult prezentarea, de la copertele care te tentează să deschizi o astfel de carte, la originea sau povestea care stă în spatele fiecărei reţete şi până la imaginile care încântă privirea şi creează pofta de a încânta şi papilele gustative. Citeşte tot articolul

Casa lui Angelescu și Palazzo Lido

Prima dată când am intrat în Palazzo Lido, restaurantul nou deschis în fosta casă (am spus casă? E un palat!) a lui Constantin Angelescu, m-a izbit cea mai banală întrebare din lume: cum o fi fost să locuiești aici? Iar când am ajuns în bibliotecă, fără cărți momentan, e adevărat, am zis că m-aș muta acolo doar pentru lumina ce cade perfect prin ferestrele mari și pentru atmosfera caldă și elegantă.Citeşte tot articolul

Şi scriitorii gătesc. „Intelectuali la cratiţă. Amintiri culinare şi 50 de reţete”

Dacă v-aţi întrebat vreodată ce fac scriitorii în afară de a scrie, cum îşi petrec timpul liber, atunci când nu caută subiecte pentru scris, răspunsul e că, printre altele, mai şi gătesc. De altfel, acesta este şi scopul volumului Intelectuali la cratiţă. Amintiri culinare şi 50 de reţete (coordonat de Ioana Pârvulescu, cu ilustraţii de Mihail Coşuleţu), de a-i scoate pe intelectuali din norişorul lor sau poate din turnul de fildeş în care mai degrabă noi, cititorii, avem tendinţa să-i vedem, şi să-i aducă într-o altă lumină, mai pământească, şi anume… la cratiţă. Citeşte tot articolul