Complet necunoscut până la momentul debutului, Tudor Ganea și-a făcut ucenicia (să-i zicem așa) la cursul de creative writing ținut de Florin Iaru și Marius Chivu, deși scria, sunt absolut sigură, cu mult înainte să fie validat de lumea literară. Arhitect de meserie, el a debutat în forță în 2016, cu romanul Cazemata, excelent primit de public, dar și de critică. Debut care i-a adus două premii dintr-un foc: Premiul „Tânărul Scriitor al anului 2016”, în cadrul Galei Tinerilor Scriitori/Cartea de Poezie a Anului 2016 și Premiul pentru Debut al revistei Observator cultural, ediţia 2017. În 2017, a urmat un al doilea roman, Miere, un roman în care satul Mireni pare desprins, pe alocuri, dintr-un realism magic de coloratură autohtonă. Cititor versat și pasionat, Tudor Ganea era, la momentul debutului pe piața literară românească, un scriitor deja format, bun cunoscător de tehnici narative, excelent povestitor și, de multe ori, un stilist remarcabil. Astăzi, deja e un nume important al noului val de tineri prozatori care promit o „schimbare la față” a prozei contemporane. L-am invitat să ne povestească despre mâncare, ca fapt antropologic, ca fapt de viață, ca vehicul al memoriei. Iată ce (ne-) a ieșit!

Cine e personajul principal din bucătăria ta?

Soția mea. Mă învinge și acasă, și-n deplasare. În afară de omlete. Cele mai bune omlete le fac eu. Mai știu să fac și ceai.

Ai scris/ai scrie vreodată despre mâncare? Marin Preda, pe care știu că-l admiri, are niște scene foarte semnificative despre mâncare.

Cel de-al doilea meu micro-roman se deschide cu scena unei nunți unde un băiat supărat toacă cu un motocultor cărnăraia din cortul nuntașilor. Când am scris acele rânduri încercam să trec în tabăra vegetarienilor. M-am răzbunat pe cărnuri așa cum se răzbună șoferul de autobuz din Omul-care-râde pe personajele sale. Și am să mai scriu. Chiar zilele trecute am terminat o scenă în care niște căpcăuni servesc o masă în al cărei meniu sunt tot felul de plante-radioactive și animăluțe-mutant: coropișnițe cât purceii, icre cât mingile de ping-pong, pătrunjel-luminos, fudulii de câine-sălbatic sau șerpișori-de-casă. Toate astea servite pe masa tăcerii mutată de la Târgu-Jiu într-un salon din casa poporului.

Ce-ți gătea mătușa din București la care ai stat în gazdă (parcă șapte ani)?

Tanti Mia gătea cu mult ulei, ceea ce mie îmi plăcea maxim, dar esofagului meu nu. În afară de cărnăraia prăjită – care mi-a împachetat tubul digestiv cu o gastrită de toată frumusețea – excela în plăcinte și prăjituri. Făcea un fel de plăcintă cu mere, gutui și frișcă de mi se tăiau picioarele când simțeam mirosul. În facultate am avut cele mai multe kilograme. Băteam spre nouăzeci. Când ieșem în oraș, haleam șaorme și mici – ca toți studenții scăpați din lesa mâncărurilor sănătoase gătite de mamele din provincie.

Și, în continuarea întrebării anterioare, care-i mâncarea copilăriei tale?

Simplu: cartofi prăjiți (înăbușiți) cu mujdei de usturoi. Ceva fin, elegant. Dacă intram pe ușă si simțeam mirosul, știam că tata e la aparat, mama e în tură de noapte și o să mâncăm iar în sufragerie, din același castron, în timp ce ne vom fi uitat la un meci de fotbal sau la vreun SF (mama nu suporta SF-urile).

Și felia de pepene roșu, vara, când intram în casă rupt de fotbal și sărituri de pe dig. Mă umflam de pepene și adormeam în lumina albastră a televizorului, cu telecomanda pusă pe pielea burții plină de sare de mare. Îmi plăcea să adorm cu sarea pe mine. Nu făceam duș. Cum mă trezeam, eram din nou pe dig.

Și midii. Scoteam midii de sub stabilopozi și le prăjeam pe o tablă ruginită, găsită pe plajă.

Spune-mi ce mănânci, dar și ce n-ai putea mânca (în veci), ca să-ți spun cine ești, vorba lui Brillat-Savarin.

De vreo trei ani, am cam renunțat la carne roșie. Bag numai pui de țară (ai mei s-au mutat de câțiva ani la țară și cresc pui) și pește. Nu sunt pretențios. Mănânc cam orice mi se pune în farfurie. Dau deoparte numai brocoli-ul. N-are nicio noimă broccoli-ul. E echivalentul Pangasius-ului printre legume. Nici nu cred că există, de fapt.

Mâncarea preferată a devenit, în ultimul timp, rețeta mamaiei Ganea: pui în zeama lui. Un fel de less is more al gastronomiei gruiene. Pui cu apă și cu usturoi. La cuptor. Atât. Delicios.

Constanța – cea plină de tradiții gastronomice ale turcilor, aromânilor, tătarilor etc. – sau Bucureștiul (mă rog, Muntenia) – destul de greu de aproximat sub aspect culinar?

Constanța, clar! Șuberecul hit my world from another angle. Era o patiserie în Constanța – pe Mircea Cel Bătrân, lângă capela militară – unde un turc făcea cele mai demențiale șuberecuri din tot orașul. Nu știu dacă mai există. Băleam când treceam pe lângă toneta aia. Îmi luam câte două-trei. Erau tot timpul fierbinți. Stăteam în stație la 43 și autobuzele treceau, eu mâncam șuberc, nu mă urcam în niciun autobuz și-mi era așa de bine. Pe urmă, am dat de bucătăria turco-tătară (bunul meu prieten Altan mă chema la el în timpul sărbătorii Bairamului și mâncam acolo niște minunății homemade, făcute de tătari: sugiuk, adane, ghiudem, borek, baclavale și tort de bezea).

Există și o ciudățenie vizavi de comparația culinară București-Constanța: în Constanța se fac cele mai nasoale șaorme. Bucureștiul e la ani lumină de Constanța într-ale șaormelor. Ciudat, nu?

Scena preferată despre mâncare din literatură (a ta, a lumii), repovestită în felul tău.

Nu am una. Am mai multe scene preferate. Majoritatea din literatura rusă. Cele mai multe vin din Cehov. Ce pune el pe mesele guvernatorilor de gubernie, directorilor de gară, mujicilor sau conțopiștilor îmi lasă gura apă. Am remarcat că are o afinitate pentru smântână. În multe povestiri există cel puțin un fel de mâncare „tras în smântână”. Nu aș putea să repovestesc nimic din Cehov. Omu’ nu are cusur. Aș face o blasfemie.

Un desert fără brânză e ca o femeie frumoasă căreia îi lipsește un ochi”, zicea Brillat-Savarin. Cum ai traduce butada asta în spațiul literaturii? O proză fără…. e ca un/o…

O proză fără un strop de Salinger e ca o epifanie fără gingășie.

Finalmente, povestește-ne dacă și la ce mai scrii.

Termin zilele astea un roman. E o distopie cu ciobani. O satiră SF cu multe referințe literare în care am turnat toată fierea mea vizavi de ce nu-mi place pe meleagurile românești. Fără finețuri, fără menajamente. A ieșit o ciudățenie. Dacă  o vor citi, Dan Puric o să arunce peste ea anatema și Tudor Gheorghe o să-mi dea cu cobza-n cap.


Fotografiile fac parte din arhiva autorului.

Imaginea cu șuberec a fost preluată de pe www.gustos.ro

Florina Pîrjol

Florina Pîrjol e critic literar (amator, zice ea!) și jurnalist cultural. A scris „Carte de identități” (Cartea Românească, 2014) și are în pregărire un volum despre intersecția dintre literatură și gastronomie. A publicat recenzii, cronici literare, interviuri, anchete, eseuri și articole de opinie în cele mai importante publicații culturale autohtone: „Cultura”, „Observator cultural”, „România literară”, „Dilema veche”, „Dilemateca”, „Cuvântul”, „Suplimentul de cultură” etc.


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *