Recent, la Editura Tracus Arte a apărut volumul „Igitur. O aruncare de Zaruri”, de Stéphane Mallarmé, în traducerea lui Cristian Fulaș. „O aruncare de Zaruri este un algoritm al mântuirii pur literare, fără sprijinul niciunei transcendențe. Dacă în Igitur, poetul «jucat», performat, asumat de către Mallarmé până la urmă ezită și nu aruncă zarurile, în Aruncare el «se aruncă», decide, întrerupe ezitarea, se încredințează finit Hazardului infinit. Va reuși, nu va reuși, nu se știe, nu este sigur. «Poate», «dacă», spune Poemul, care începe pur ipotetic-demonstrativ, printr-o formulă din textele de matematică: «fie ca». Nimic nu e sigur, de-asta singura șansă e să ne resorbim în marea Hazardului, să devenim una cu magma de posibilități ale epocii, cu atât mai mult atunci când o agită furtuna, amestecând amplificat, cosmic, zarurile”, a scris Bogdan Ghiu pe copertă.

Care au fost riscurile pe care ți le-ai asumat traducându-l pe Mallarmé?

Risc? Greu de spus așa. În fond, fiecare scriitor are sau ar trebui să aibă scriitori consangvini, autori pe care-i recitește și în funcție de care scrie; mi-i imaginez întotdeauna pe aceștia ca pe cititorii ideali, cei cărora ar trebui să le arăt ceea ce fac. Sigur, în cazul unui Mallarmé e contrafactuală o asemenea dorință, dar ea rămâne. Și atunci, tot ce am crezut întotdeauna că (mai) e de făcut a fost să mă așez în pielea lui, în pliurile și faldurile care-i ordonează scriitura. Și revin: risc? Ca să fiu sincer, cred că nu există nici măcar unul pe care să merite să-l enumerăm. A-l traduce pe Mallarmé nu e un risc, e o șansă. Hazardul m-a așezat în acest loc, în posibilitatea unei traduceri (al unei transformări, ca să mă exprim exact); nu am făcut decât să profit de un moment pe care azi îl cred irepetabil. Nu există riscuri în traducere; nu există, măcar în măsura în care orice traducător ar trebui să-și asume textul tradus. E posibil să existe, nu zic nu, dar sunt sigur că nu e cazul acestei încercări. Poate că mi-aș fi asumat un risc dacă nu aș fi fost stăpân pe subiect, dacă ar fi venit cineva din afară și mi-ar fi comandat această lucrare și, împins de diverși factori, aș fi acceptat. Nu a fost cazul, eu însumi am oferit traducerea – gata făcută. Altfel, putem cita liniștiți chiar din text, jucându-ne: orice traducere e o aruncare de zaruri.

Cât de important este pentru un traducător să fie el însuși scriitor?

Vezi tu, eu nu am fost scriitor până în 2015 și, între noi fie vorba, nici azi nu-mi asum foarte serios acest apelativ – scriitor, hm, ce e un scriitor, dar să trecem peste asta. Am fost, însă, traducător. Lucrez în domeniu din 2003, eram student la studii aprofundate pe atunci, am învățat meserie în timp, greu, lucrând zeci și zeci de cărți (am pierdut șirul demult, nu am o cifră exactă, sunt un contabil foarte slab). Ca o curiozitate, îl traduceam pe Cristophe Bataille, câștigător de Goncourt, prin 2007 (cu un mic roman superb, Visul lui Macchiavelli). Și, repet, nu eram scriitor. Sunt lucruri diferite, tehnici diferite, abordări cu totul și cu totul diferite ale textului. Nu am crezut niciodată și probabil nu voi crede niciodată că e nevoie ca un traducător să fie scriitor. Ca să-l citez aproximativ pe Eugen Ciurtin, generalizând ce spunea acum ceva vreme, stilul unei traduceri survine în urma unei traduceri corecte. Iar datoria primă a traducătorului, voi susține asta inclusiv pe vreun iluzoriu eșafod, e să traducă textul în mod corect. Nu suntem în meseria asta pentru a aproxima, pentru a face să existe lucruri care nu vor fi existat în textul original, pentru a inventa noi opere literare (sau științifice sau de alt fel). Nu: suntem aici, în postura de traducători, pentru a transpune un text dintr-o limbă în alta și a încerca, pe cât posibil, să exprimăm ceea ce textul exprimă în limba sursă. Pentru a face o operație de transformare matematică, dacă e să-l citez pe Derrida din nou. Sigur, există și scriitori care sunt traducători foarte buni, nu neg asta. Dar numerele ne arată că traducătorii sunt de obicei doar traducători, e o meserie în sine.

Care e importanța completării vizuale a unui text?

Să devenim, pe parcursul unei răsuflări, scolastici. Și să-l citez direct pe Mallarmé, el ne poate lămuri, măcar în prealabil:

„… nicio noutate, cu excepția spațierii lecturii. «Spațiile goale», de fapt, capătă importanță, ele frapează mai întâi. Versificația le-a făcut necesare, ca tăcere înconjurătoare, în mod normal, în punctul în care un fragment, liric sau mai scurt, ocupă, în mijloc, treimea din jurul paginii: nu depășesc această măsură, doar o dispersez”.

Pasajul provine din Observația în legătură cu Poemul O aruncare de zaruri nu va aboli nicicând hazardul, publicată de Mallarmé însuși o dată cu textul într-o Anexă din revista Cosmopolis. Aș prefera, măcar pentru această întrebare și pentru că ni se oferă această șansă, să ne oprim strict la „explicația” autorului. Îmi pare mai sănătos așa.

„nimic nu este traducere; totul este traducere” scrie Bogdan Ghiu în cuvântul-înainte al cărții „Igitur. O aruncare de zaruri”, Editura Tracus Arte.

Bogdan Ghiu propune un paradox și în același timp aruncă o mănușă grea. Să o ridicăm. Într-o anumită măsură, e evident că nicio traducere nu e în totalitate exactă și atunci, da, nimic nu e chiar traducere. Pe de altă parte, dacă totul e traducere, intrăm într-o mișcare centrifugală care ne trimite direct la circularitatea literaturii, la influență, la ideea de canon (literar, dar nu numai, pentru că evident există și un canon al traducerii, dacă nu cumva traducerea în sine e o operație de canonizare). Suntem exact în teoria cromatică, acolo unde albul și negrul nu sunt chiar culori, sunt repere de contrast; la fel și aceste generalizări întru paradox, totul și nimicul. Nu pot traduce tot pentru că nu știu tot, dar traduc totul pentru că e în fișa postului, linia de producție îmi cere exact asta. Gândirea, în sine, e o formă de traducere a unei voci interne care simulează vorbirea, o presupune, dar nu o realizează. Și atunci, pus în fața incomensurabilității ideii de traducere, eu unul devin un fel de Simeon Stâlpnicul, stau cocoțat în vârful unei pietre și refuz să mă mai dau jos, poate pentru a mă ascunde exact în locul cel mai vizibil. Dacă totul e traducere, atunci și ceea ce scriu eu e tot o formă de traducere totală, suntem exact în introducerea la Vocea și fenomenul, lucrare mereu ratată de cultura românească. Dacă nimic nu e traducere, atunci suntem forțați să admitem (părăsesc intențional persoana întâi) că orice traducere e o re-creare a operei. Și iarăși suntem triști din această cauză, pentru că abia prin asta ne ratăm subiectul.

Cum intervine hazardul în munca unui traducător? Cum te ajută?

Aici e complicat. Traducem în general din alte limbi în limba română, retroversiunea aproape că nu face obiectul discuției noastre și îmi pare oricum o minoră enormitate să avem pretenții de acest gen. Dar divaghez. Limba română, în comparație cu limbile central-europene (la ele facem referire în general când vorbim despre traducere, iar în cazul spaniolei nu aș putea să mă pronunț, fiind în deplină necunoștință de cauză), suferă de un mare deficit lingvistic – deficit care e dat de cifre, nu neapărat de vreo poziționare geografică. Vorbim aici despre vocabular și de numere, strict de numere, și de fiecare dată raportul între română și engleză sau franceză sau germană e de cel puțin 1 la 4. Asta înseamnă că un traducător în limba română pornește din start cu un handicap aproape monstruos, că suntem forțați de multe ori să punem în text întregi serii sinonimice care să înlocuiască, atât cât se poate, sursa lingvistică mai diversă din care pornim. E exemplul celebru al verbului a merge și al celor cel puțin douăzeci de echivalente englezești (aproape intraductibile), dar mai sunt și altele. Și atunci, evident, intervine hazardul unei idei care poate înlocui o altă idee exprimată cu totul altfel și totul se întâmplă din cauza lipsei resurselor, din cauza unui schematism al limbii române în raport cu alte limbi. E soarta traducătorilor în limba română, chiar și a celor mai emeriți dintre emeriți, e o limită pur matematică a semnificației, una pe care trebuie să ne-o asumăm și să o suplinim cu toții prin jocuri stilistice, adică în mare măsură hazardate. De aceea, iată, risc să devin sentimental și să adaug un pic de respect pentru orice om care se încumetă să facă o traducere grea în limba română. Nu vorbim de cei lipsiți de curajul de a merge până la capăt, ca mine, pentru că eu nu am riscat nimic și am insistat să existe varianta franceză a textului în carte. Vorbim despre cei curajoși, cei care șterg originalul și intervin cu un text separat, asumându-și toate riscurile care derivă din acest lucru. Dar, recunosc, m-am temut în asemenea măsură de Mallarmé încât, parcă jucându-mă de-a hazardul, am oferit eventualului cititor și originalul, sugerând un joc în care oricine poate relua traducerea după cum poftește. E hazardul pe care mi-l asum eu, acela de a oferi oricui posibilitatea de a mă critica pe text, cu textul în față, en vif.


Cristian Fulaş, născut la 3 iulie 1978, Caracal, a absolvit Litere, apoi Studii Aprofundate de Teoria Literaturii. Debutează în 2015 cu Fîşii de ruşine (Gestalt Books; Premiul Observator cultural pentru debut; Premiul Colocviilor „Liviu Rebreanu“; Premiul revistei Accente; nominalizat la Premiile USR pentru debut; nominalizat la Premiul Cartea Anului al Ziarului de Iaşi). Fragmente din roman s-au tradus în franceză, italiană, germană, engleză, bulgară, croată, suedeză, maghiară. În 2015 publică Jurnal de debutant (Editura Tracus Arte), iar în 2016 După plîns (Casa de Editură Max Blecher & Gestalt Books; nominalizat la Premiul Cartea Anului al Ziarului de Iaşi). A tradus aproximativ cincizeci de titluri din engleză, italiană şi franceză, printre care: Visul lui Machiavelli (Christophe Bataille), Vorbeşte-le despre bătălii, regi şi elefanţi (Mathias Énard), Mituri clasice (Jenny March), Igitur. O aruncare de zaruri (Stéphane Mallarmé). Din 2016 este organizatorul principal al festivalului internaţional Lofest din Bucureşti. De acelaşi autor, la Editura Polirom a mai apărut volumul de proze scurte Cei frumoşi şi cei buni (2017).

Credit fotografie principală: arhiva personală a autorului.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *