Gastro-literare

Cum mănâncă și cum visează despre mâncare scriitorii din jurul nostru? Ce-și amintesc despre primele feluri de mâncare mâncate? Ce loc ocupă mâncarea în literatura pe care o scriu sau o citesc? Iată câteva dintre întrebările – poate frivole, poate incomode, poate provocatoare – la care încearcă să răspundă invitații Florinei Pîrjol în cadrul rubricii „Gastro-literare”.

Interviu cu scriitorul Vasile Ernu: „Am sunat-o pe mama să-mi spună exact reţeta. Ştiu reţeta secretă. Mori. Dar mori de plăcere”

Lui Vasile Ernu i-am luat primul interviu acum mulți ani, în Time Out, tocmai debutase cu Născut în URSS, care-mi plăcuse mult, și am simțit nevoia să-l întreb despre una-alta, bănuiesc eu cam despre ce, dar, ca să fiu sinceră până la capăt, nu-mi aduc aminte precis cum sunau întrebările. Au trecut zece ani de-atunci, l-am urmărit constant și în cărți (Ultimii eretici ai imperiului, Polirom, 2009; Ceea ce ne desparte. Epistolarul de la Hanul lui Manuc, Polirom, 2010; Intelighenția rusă azi, Cartier, 2012; Sunt un om de stânga, Cartier, 2013; Sectanții. Mică trilogie a marginalilor, Polirom, 2015; Intelighenția basarabeană azi. Interviuri, discuții, polemici despre Barabia de ieri și de azi, Cartier, 2016; Bandiții. Mică trilogie a marginalilor, Polirom, 2016), și în aparițiile publice (fie ele conferințe sau postări pe Facebook), dar de întrebat n-am mai îndrăznit să-l mai întreb nimic. Până într-o zi, când, văzând – pe Facebook – ce vrăji culinare a mai făcut, mi-am zis că e musai să vorbim despre mâncare. Fiindcă mâncarea nu e doar ce pui pe masă, ci atmosfera care se creează în jurul bucatelor, plăcerea și bucuria comuniunii. Și un basarabean știe cum stă treaba cu ospățul, dovadă că peste Prut se zice încă – și e foarte frumos – „a merge în ospeție”. Între timp, măritându-mă cu un basarabean, am aflat și eu ce-nseamnă să stai minimum cinci ore la masă (o masă plină ochi cu de toate, pe modelul à la française) și să vorbești câte-n lună și în stele, fără să te plictisești vreodată. Scriitorul Vasile Ernu ne povestește, și o face cu farmecu-i caracteristic, ce înseamnă pentru el masa, ce-l definește gastronomic și care-i mâncarea copilăriei lui. Și multe altele, o să vedeți. Poftă bună... la lectură! Citeşte tot articolul


Interviu cu scriitoarea Doina Ruști: „În credințele românești, busuiocul pus în salate ajută la înlăturarea depresiei, iar pâinea acoperită cu frunze de hrean întărește credința”

Am citit-o prima dată pe Doina Ruști acum mai bine de 10 ani, și am scris cu entuziasm, atunci, despre romanul ei Zogru (Polirom, 2006), în cadrul secțiunii de carte a revistei Time Out București. Mi s-a părut, citind acest roman, că e nevoie de o revigorare a prozei cu inserții fantastice, rămasă – la noi – la momentul Eliade-Voiculescu, cu o singură excepție notabilă, după mine, și anume proza lui Ștefan Bănulescu, și că scrisul Doinei Ruști ar putea înnoda această tradiție. Însă, între timp, prozatoarea Doina Ruști a evoluat în multe alte direcții, plăcându-i teritoriile încă neexplorate și temele cât se poate de provocatoare. Dacă primele cărți – Omulețul roșu (Vremea, 2004), Zogru (Polirom, 2006) și Fantoma din moară (Polirom, 2008) – merg în direcția prozei fantastice de care aminteam, Lizoanca la 11 ani (Trei, 2009) și Logodnica (Polirom, 2017) merg în direcția prozei non-ficționale à la Truman Capote, în vreme ce Manuscrisul fanariot (2015) și Mâța Vinerii (2017) explorează teritorii baroce, în care fantezia și detaliile minuțioase sunt elementele-cheie. Citind recent Mâța Vinerii, unde detaliile culinare abundă, m-am gândit că autoarei o să-i placă micul nostru dialog cu pretext gastronomic, și am avut dreptate: i-a plăcut. O să vedeți cât de mult din răspunsurile de mai jos. Poftă mare la lectură! Citeşte tot articolul


Lavinia Bălulescu: „E o mare bucurie să fii viu și bine și casa ta să fie inundată de miros de pâine caldă” (interviu)

Prima mea întâlnire cu Lavinia Bălulescu a fost... cel puțin neobișnuită (nu știu dacă ea își mai aduce aminte). Era acum mulți ani, la Timișoara, unde mersesem la o lansare de carte și - nu știu cum, dar știu de ce (fiindcă se făcuse al naibii de frig, de aia!) - am intrat amândouă într-un magazin să-mi iau un pulover: negru, lung, cu nasturi, îl am și acum! Știu că mi-a plăcut instantaneu de ea, a fost așa un fel de simpatie la prima vedere, și asta înainte s-o cunosc pe „Lavinucea” și să aflu ce e „la ea-n cap”. Când, mai târziu, i-am citit cărțile – Mov (Prier, 2004), Lavinucea (Cartea Românească, 2007; Casa de pariuri literare, 2017) și La mine-n cap (Polirom, 2013) -, postările pe Facebook și articolele din presă și de pe blogul ei, Ferma de gânduri, m-am lămurit definitiv că Lavinia Bălulescu e o scriitoare cu multiple valențe, cu umor și o ironie acidulată (da, da!), cu un real talent de povestitoare, cu o voce aparte și o inteligență remarcabilă. Văzându-i capodoperele culinare pe Facebook (pâini dodoloațe, cozonaci crăpând de fericire, prăjiturile de toate felurile etc.), m-am gândit că i-ar plăcea să ne povestească aici, la Gastro-literare, despre mâncarea din bucătărie și cea din cărți. Și am avut dreptate, chiar i-a plăcut, și-o să vedeți și voi din răspunsurile ei. De data asta nu mai zic poftă bună la lectură, ca de obicei, zic – cu voia invitatei mele de astăzi - Pace (și poftă bună) cartierului! Citeşte tot articolul


Cristina Andrei: „Niciodată nu greşeşti cu lucruri simple. Pâine de casă, brânzeturi, măr verde, câteva boabe de strugure, un pahar de vin roşu, poveşti”

Cristina Andrei este, cel puțin pentru mine, una dintre cele mai surprinzătoare apariții pe scena literară a ultimilor ani: o prozatoare care a ales un debut târziu, dar sigur, cu un roman care indică o maturitate impresionantă a scrisului și o excelentă stăpânire a tehnicilor narative. Romanul Abonatul nu poate fi contactat a apărut la Editura Nemira, în 2014, în Colecția „Cuaternar”, și s-a bucurat de aprecierile criticii de întâmpinare, dar și de un public în căutarea unui povestitor hărăzit și a unei fraze bine alcătuite. Deși, poate, comparațiile nu sunt cea mai bună cale de a evalua un autor, aș așeza-o pe Cristina Andrei în descendența Gabrielei Adameșteanu, cu care împarte construcția inteligentă și o stilistică bine strunită, dar și memorabilele personaje feminine cărora le dă viață. Și cred cu tărie că o a doua carte o să-i confirme talentul anunțat la momentul debutului.

Am rugat-o să-mi răspundă la micul chestionar gastronomic (parțial fix, parțial mobil, adaptat fiecărui autor în parte), aflat în centrul rubricii „Gastro-literare”, și a făcut-o cum știe ea cel mai bine: cu povești frumoase, cu umor și cu inteligență. Mai mare dragul s-o citești! Poftă bună... la lectură!  Citeşte tot articolul


Simona Antonescu: „Am folosit prilejul mesei ca să-mi port cititorii într-o lume mai puţin obişnuită pentru noi”

Simona Antonescu a fost, pentru mine, cel puțin, o surpriză foarte plăcută, pe o scenă literară din ce în ce mai nombrilistă și mai uniformă, care a ignorat o bună perioadă ingredientul principal al literaturii: povestea. Autoarea Fotografului Curții Regale și a celorlalte două romane - Darul lui Serafim și Hanul lui Manuc - este, înainte de orice, o excelentă povestitoare, capabilă să reînvie lumi demult apuse și să facă din personajele sale oameni vii. Ca orice mare povestitor, Simona Antonescu se folosește de mâncare pentru a da autenticitate narațiunilor sale, știe să se bucure din plin de fascinantul univers al gusturilor și evocă într-un fel extrem de emoționant mâncărurile copilăriei. Scrie întotdeauna cu o ceașcă de cafea alături, îi place bulzul ciobănesc și gustul acrișor și unul dintre scriitorii care au format-o e Mihail Sadoveanu, autorul unora dintre cele mai frumoase „peisaje” culinare din literatura română. Poftă bună... la lectură! Citeşte tot articolul


Gastro-literare: Ștefania Mihalache – „Eu sunt un aliaj imposibil între gourmand și gourmet”

De ce mâncare, o sa vă întrebați. Pentru că toată lumea mănâncă, inclusiv personajele din literatura pe care o citim. Chiar și cititorii, oricât de diferiți și de capricioși ar fi ei. Chiar și - sacrilegiu! - autorii acestei literaturi care ne umple, zi de zi, viețile cu tot felul de emoții, care mai de care mai colorat-intense. Avea Brillat-Savarin o butadă de la care putem porni această călătorie în bucătăriile și în palatele (da, și gustative ale) unor scriitori care au zis DA acestei aventuri: animalele mânâncă, omul se hrănește. Așadar, mâncatul e o artă (chiar dacă abia ultimele decenii au transormat-o dintr-o Cenușăreasă într-o prințesă, acceptată inclusiv în mediile elitiste și chiar academice), iar moravurile culinare sunt, în mod limpede, un foarte puternic indicator sociocultural. Scriitorii au fost dintotdeauna preocupați de mâncare și au făcut din ea nu doar un detaliu de scenografie romanescă, important și savuros, fără îndoială. Uneori, o masă ori un fel de mâncare a dat cheia unei intrigi, a salvat un personaj sau, trist, l-a ucis. Tot la masă, eroii și-au cunoscut iubitele sau călăii, s-au declanșat războaie și s-au semnat tratate de pace sau contracte prenupțiale. Citeşte tot articolul