Bookaholic

O cunosc pe Anca Vieru doar din scris: din volumul de povestiri publicat în 2015, la Editura Polirom, și intitulat Felii de lămâie, de pe blogul pe care îl ține (Cuvinte fără cod de bare, simpatic nume!) și, firește, din postările de pe Facebook, pentru că – nu-i așa? – totul se întâmplă în virtual(itate)! Știu ca e absolventă de Politehnică, dar și că a terminat un master în comunicare, că a făcut o vreme cercetare și că, în cele din urmă, a virat spre științele umaniste, pentru care este – fără doar și poate – foarte înzestrată. Am citit undeva că a participat la un atelier de creative writing ținut de Florin Iaru și Marius Chivu și că, încurajată de aceștia, a făcut din scris o profesie, publicând, inițial, în volumele colective Moş Crăciun & co. (Art, 2013) şi Ficţiuni reale (Humanitas, 2013), proiect colectiv iniţiat de Florin Piersic jr., și abia după aceea, în 2015, debutând individual cu volumul de proză scurtă Felii de lămâie. Nominalizat la premiile revistei Observator cultural, debutul Ancăi Vieru este cu adevărat remarcabil, dovedind o maturitate surprinzătoare a scriiturii, într-un evantai surprinzător de stiluri și formule literare. Cu doar câteva zile în urmă, a ieșit din tipar și primul roman al autoarei, Spulberatic (Editura Polirom) și, dată fiind bucuria cu care i-am citit povestirile, recunosc că abia aștept să văd ce se ascunde sub acest titlu… misterios.

Am provocat-o pe scriitoarea Anca Vieru la un dialog în care mâncarea e doar un pretext pentru a vorbi despre (câte!) alte lucruri. Vă invit să vă bucurați de răspunsurile ei minunate.

Cine e personajul principal din bucătăria ta?

În bucătăria noastră sunt doar personaje secundare. Noi am constatat de mult că suntem maeștri ai dezastrelor minore și, fiindcă bucătăria este locul predilect al acestor dezastre, încercăm să petrecem cât mai puțin timp acolo. Dacă ai citit povestirea „Tradiție în familie” din volumul Felii de lămâie, poți să-ți imaginezi despre ce vorbesc. Să povestesc o altă întâmplare: făcusem o ciorbă de pui cu legume, nimic sofisticat, și pusesem oala la răcit în chiuvetă, cum bănuiesc că se întâmplă în toate gospodăriile. Doar că am uitat robinetul deschis și am plecat la duș. Timp în care apa a curs, a umplut chiuveta, a acoperit oala de ciorbă și a dat pe afară. Nimeni n-a trecut prin bucătărie în perioada asta și când am venit eu, apa ajunsese aproape de sufragerie, iar aripioarele și pipota de pui, împreună cu bucățele de morcov și păstârnac pluteau în apa cu miros de borș. Aș putea spune că personajul principal în bucătărie este haosul, cu perioade scurte de acalmie.

Ai scris/ai scrie vreodată despre mâncare?

Acum că m-ai întrebat, îmi dau seama că în povestirile mele, în ciuda titlului volumului, sunt puține referiri la procesul de preparare a mâncării. Prima povestire care-mi vine în minte este „Tanța recită Luceafărul”: Tanța pregătește țuică fiartă (deci nu chiar mâncare) pentru popa venit cu botezul, dar ajunge s-o verse în capul unui vecin în încăierarea din bloc. Personajele mele beau cafea, bere sau coniac, mănâncă înghețată sau covrigi cu sare. Taie lămâia în felii sau se uită la poze cu pepeni pătrați. Dar nu prea stau în bucătărie.

Am văzut, citindu-ți blogul, că ești nu numai o scriitoare foarte înzestrată și, în mod clar, o cititoare versată, ci și o călătoare pasionată. Ce gusturi ai adus/păstrat din călătoriile tale?

Aș face o paranteză înainte de răspunsul propriu-zis. Globalizarea și-a spus cuvântul și în gastronomie, găsim și acasă restaurante de tot felul, târguri cu produse culinare și ingrediente din țări îndepărtate, emisiuni culinare care ne învață cum să gătim mâncăruri de care bunicile și mamele noastre nici n-au auzit. Acum putem gusta sushi fără să punem piciorul în Japonia, iar pizza a ajuns un fel de mâncare universal, consumat în mod curent de oameni care, poate, nu vor vedea niciodată Italia. Gastronomia ne apropie și ne unește. Iluzoriu măcar. E adevărat însă că savoarea locală este alta, și în plus, la fața locului putem găsi și feluri de mâncare mai puțin cunoscute sau mediatizate.

Dar, ca să revin la întrebarea ta, în ultima perioadă am mâncat și mi-au plăcut:

Salade Périgourdine, în Franța, o salată originară din zona Périgord (aproape de Gasconia, așa că m-a dus gândul la d’Artagnan, deși nu mi-l imaginez mâncând salată), pe bază de confit de canard (confitul este carnea de rață sau gâscă sărată şi asezonată cu ierburi aromate, apoi gătită lent în grăsime topită și, în final, pusă la păstrat), paté de rață, roșii, fasole verde, frunze de salată, crutoane. Am căutat rețeta pe net și am văzut mai multe variante, unele cu nuci sau șuncă, dar elementul de bază este rața: confit și paté.

Tajine de poulet, în Maroc, un fel de mâncare preparat în vase tradiționale originare din nordul Africii, numite tajine, de unde vine și numele mâncării. Tajinele sunt fabricate din lut greu și au o parte de bază ca o farfurie mai adâncă și un capac în formă de con sau cupolă. În tajine se pot prepara diverse feluri de mâncare pe bază de carne, gătite lent, la temperaturi scăzute (pe plită sau în cuptor), iar rezultatul este un fel de tocană cu bucăți de carne fragedă și aromată, legume și sos. Sunt multe variante de tajine, cea pe care am mâncat-o eu în Meknes (unul dintre cele patru orașe imperiale din Maroc) avea un sos de lămâie ușor și aromat, cu un blend de mirodenii pe care nu le-am putut identifica. Un gust care mi-a rămas în papile și în memorie.

Spune-mi ce mănânci și ce nu ai mânca niciodată ca să-ți spun, vorba lui Brillat-Savarin, cine ești.

Nimic nu se compară, în opinia mea, cu o chiflă proaspătă cu brânză (poate să fie telemeaua noastră sau brânzeturile franțuzești, toate îmi plac; nu și brânza topită). Și cu un pahar de vin, de preferință rosé. Sau cu un măr ionatan. Nu bot-de-iepure, nu golden-auriu, ci ionatanul acela dulce-acrișor, pe care-l muști și simți instantaneu aroma de livadă și de copilărie. Nu prea mănânc supe și ciorbe. Iar ciorbă de burtă n-am mâncat și nu cred că voi mânca vreodată. Iar acum aștept să-mi spui cine sunt. 🙂

Mi-am dat seama însă că n-am spus nimic de relația mea love-love cu amandinele, mai ales cu mini-amandinele. Zic “mini” pentru că așa sentimentul de vinovăție e mai mic, și mai poți lua una și încă una …

În completarea întrebării anterioare, te-aș întreba care e prima amintire culinară sau, poate, care e mâncarea copilăriei tale.

Găluștele cu prune făcute de bunica. Nu punea zahăr aproape deloc și ne spunea că doar așa putem simți gustul dulce-acrișor al prunei. Îmi plăceau atât de mult și le așteptam cu nerăbdare, însă știam că, odată cu ele, vine și finalul vacanței de vară, al jocurilor și al bucuriei. Probabil că, de atunci, asociez gustul dulce-acrișor cu nostalgia și tristețea. Dar mai am o amintire culinară, mai târzie de data asta, din vremea studenției. Dulceața de prune întregi (tot prune, abia acum mi-am dat seama) mâncată la mătușa unei colege, undeva prin Ploiești. N-am mai fost acolo și dulceața asta mâncată din întâmplare a rămas gustul pe care nu-l mai poți regăsi niciodată. Degeaba am povestit tuturor despre ea, degeaba am primit borcane cu dulceață sau rețete. Nimic nu a fost la fel.

Ai o scenă legată de mâncare preferată în literatură?

Scena care mi-a venit în minte este mai degrabă legată de atmosfera din bucătărie: „Dacă un vrăjitor ar voi să-mi facă un dar, mi-aș dori o sticlă plină cu vocile acelea din bucătărie, cu hohotele acelea de râs și cu șoaptele focului, o sticlă plină cu arome de copturi, de unt și de dulciuri”. Fragmentul este din „Harfa de iarbă”, de Truman Capote.

Crezi că gustul (pentru literatură, pentru artă, pentru mâncare) e ceva care se educă? Poți învăța o maimuță să scrie la mașina de scris, dar poți învăța pe cineva să citească sau să mănânce?

În anumite condiții, da. Dar aș zice că e o diferență între educarea gustului în gastronomie și educarea gustului pentru literatură sau pentru artă. Există tendințe și mode. În gastronomie, dorim să mâncăm sănătos, dar și să experimentăm. Să cunoaștem mai mult despre ceea ce mănâncă alții, să vedem cum e, pentru că a experimenta gastronomia unei țări pe care nu am văzut-o e ca și cum am ajuns puțin în ea. Experimentez, deci exist, ar fi deviza în gastronomie.

În privința literaturii și a artei sunt mai multe nuanțe. Există o tendință spre abordarea facilă, spre divertisment, o atracție pentru povestea fără conținut și pentru imaginea frumoasă, care rămâne doar o imagine frumoasă. Trăim într-o lume a kitsch-ului și a non-valorii, o lume saturată de imagini și înecată în banal, în care e din ce în ce mai greu să te orientezi. Apoi, mai există tendința de a aprecia doar ceea ce este deja confirmat și validat. În literatură și artă este mai greu acceptat experimentul.

Iar educația în artă și literatură va fi tributară acestor tendințe. Un educator sau un formator de opinie care admiră kitsch-ul (există destui, kitsch-ul este adesea atât de insidios și subversiv, încât cu greu poate fi detectat) va insufla dragostea pentru kitsch. Un educator închistat în trecut va privi cu neîncredere ceea ce este ieșit din tipare și va transmite mai departe neîncrederea sa. De asta spun că gustul se poate educa (sau forma) doar în anumite condiții. Dacă avem noroc de oameni care să ne învețe să recunoaștem valoarea, să ne stârnească curiozitatea, să ne arate și să ne îndrume spre căile mai puțin facile. Ca, apoi, să ne căutăm  singuri drumul. Dacă nu, rămânem cantonați în autosuficiență și în mulțumire de sine.

Lângă ce (și nu neapărat ceva de mâncare) ai pune niște felii de lămâie?

Ca să completez ceea ce am spus la întrebarea anterioară, aș pune felii de lămâie lângă orice încercare de edulcorare a realității. Îmi displace teribil sintagma „iubitori de frumos” pe care o întâlnim la tot pasul alăturată unor versuri insipide sau unor imagini care cosmetizează realitatea.

Romanul tău, la care știu că scrii de ceva vreme, și căruia i-ai găsit un titlu cel puțin provocator – Spulberatic – abia a ieșit din tipar, fiind publicat la Editura Polirom. Dacă ar trebui să-i faci un mic moment de promo, cum l-ai prezenta în – să zicem – o sută de cuvinte?

Ce i-aș spune unui cititor imaginar: „Deschide cartea la prima pagină. Acolo vei încerca, împreună cu Anda, să lămurești asemănarea unei statui subacvatice cu un bărbat necunoscut încă de tine, dar cunoscut și, poate, iubit de ea cu ani în urmă. Dacă vei deschide apoi cartea la întâmplare, vei găsi, la fel ca elevele Gina și Ania, un jurnal cu o poveste neterminată. Vei încerca poate, la fel ca ele, să-i afli finalul. Dar mai ales să-i cunoști autorul. Și te vei mira să descoperi că enigmaticul jurnal, rămas ani de zile într-un sertar, ajunge în mâinile unui sculptor care pleacă spre o nouă aventură subacvatică.

O carte despre urmele pe care le lasă iubirea, despre memorie și despre absență”.

Ești un scriitor/un cititor „cu vicii”? Nu știu, de pildă, bei cincizeci de cafele pe zi, ca Balzac?

Beau multă cafea fără zahăr, până seara târziu. Nu chiar ca Balzac, dar e un „viciu” la care n-aș putea renunța. Și sunt o colecționară de căni (de cafea sau ceai), spre disperarea soțului meu, care se plânge că nu mai avem loc de ele în bucătărie; din fericire (dacă pot spune așa), multe se sparg, deci pot mereu să adaug altele noi. Cineva mi-a spus că în povestirile mele sunt multe întâmplări cu cioburi. Cu pahare, căni, cești și farfurii care se sparg. Așa este. Cioburile, sub toate formele, sunt personaje în bucătăria mea. Și atunci, inevitabil, apar și în cărți.

Fotografiile fac parte din arhiva autoarei. Fotografiile tip portret au fost realizate de fotograful Mircea Struțeanu.