Stau o vreme, beau o vreme, tac o vreme…

Stefan Agopian este unul dintre cei mai fermecători inventatori de lumi din literatura română. Nevoia de evadare l-a făcut să-și proiecteze în anii comunismului narațiunile pe diferite fundaluri istorice, doar că istoria rămâne un simplu pretext. Scriitorul realizează de fapt o dislocare a acesteia, reconstituind mai degrabă lumi inventate. (Auto)referențialul este mult prea puțin, literatura sa fiind una autentic ficțională.


Publicat în 1984, după Ziua mâniei, Tache de catifea șiTobit, Manualul întâmplărilor este cartea pe care Agopian a început s-o scrie înaintea celorlalte, într-o perioadă în care era pasionat de numismatică (din vinderea colecției a făcut se pare mai mulți bani decât din cărți). Această pasiune l-a și adus în preajma lui Nichita Stănescu. Descoperind că este și scriitor, Nichita va fi primul care va citi pagini din Manualul întâmplărilor și, încântat, îi va cere să citească fragmente la el acasă, în fața prietenilor, decretându-l genial. Și avea destule motive, căci Manualul întâmplărilor rămâne, la zeci de ani de la publicare, o carte fără vârstă, care se poate citi și mai ales reciti cu o rară plăcere. Multă voluptate rafinată este de găsit în paginile sale, fie ea ghicită în spatele scriiturii, fie încercată de cititorul care, pe nesimțite, se trezește învăluit în atmosfera romanului. O voluptate a inexistentului, a misterului, a trecerii dincolo de raționalitatea realului. Voluptatea marilor povești și povestitori.

 

Din povestire în povestire, cu un umor rar întâlnit în literatura română, mizând pe strategii inocent-ludice, Ștefan Agopian își poartă cititorii într-un tărâm al fanteziei, alături de cei doi călători ai săi – Armeanul Zadic și Ioan Geograful. Două făpturi de mirare, cu o consistență spectrală, care hoinăresc tăifăsuind (la modul fantastic-erudit, chiar filosofic, intertextualitatea implicând aici deopotrivă cărți reale și cărți inventate), așezându-și privirile deasupra unui timp și a unui spațiu pe cât de fantasmagorice, pe atât de fireşti resimţite de ei. Lumea imaginată își creează propria realitate, în care se strecoară tot soiul de făpturi născute din neant: cacodemonul lui Cantemir, dulăul Magog, păsăroiul Ulise, drăcușorul Clausevici (ce poartă un coif pe cap și se cuibărește la picioarele oamenilor, descoperindu-i noaptea), stimfalida Diana (ținută într-un borcan), moloși care se prăbușesc în ei înşişi ca într-un gol, îngeri, oameni angajați pe post de dulău… Apar, vorbesc, se luptă și dispar dintr-o lume de început de secol XIX, bântuită, de altfel, de război, foamete și ciumă.
S-a scris deseori despre lehamitea, indiferența, lenea de factură balcanică din scrierile lui Ștefan Agopian. De fapt, în ciudatele sale personaje, care trăiesc dincolo de timpul istoric, pulsează un contagios neastâmpăr existențial care îi mută din loc în loc, căutând nici ei nu știu ce. Himere, fantasme, plăsmuiri le ies în cale. Dacă e, lehamitea lor e creatoare, se ridică peste întâmplările acestei lumi, cum se ridică soarele peste mocirla în care se trezesc ei la începutul romanului. Și nu se dezmeticesc oricum, ci în afara timpului, într-o lume care le aparține în toate nemărginirile ei:

„ – Azi o fi vreo sărbătoare, spuse Zadic, de nu ne întâlnirăm cu nimeni.
– Or fi Floriile, spuse Ioan, că anul ăsta Paștele cade devreme de tot.
– Bre, să știi că azi e chiar Paștele și noi nu știurăm deloc! spuse Zadic.
– Nu e, că, dacă era, trebuia să fi mers la Înviere aseară și noi n-am mers”.

Somnul, băutul, poveștile și mai ales privitul sunt catrafusele la care nu renunță cei doi în călătoria lor. Nu se grăbesc, nu simt că trebuie să ajungă nicăieri, căci: „Nu știi că n-ai unde să pleci? Peste tot e la fel”. În plus, au și conștiința ființării lor ca „actori nesăbuiți și veșnici”. Doar că vorbele lor au puterea de a se așeza peste lume, luminând-o sau mohorând-o. Nu caută pretexte să nu facă nimic, doar că nu găsesc ce să facă, deși unul dintre ei are încercate peste 100 de meserii, a căror listă este redată în roman. Erudiți, mucaliți, întorc lumea și pe față și pe dos și acționează prin contemplație și vorbă. Nemărginirea timpului se lăfăie în lumea lor. Dincolo de timp, cei doi stau o vreme, beau o vreme, tac o vreme, vorbesc o vreme… de obicei singuri la marginea dimineților: „Și, tăcând și privind, priviră. Și, privind, ziua se scurse leneșă pe lângă ei, o altă zi, la fel, făcându-se iar”. Și, mai ales, nu pierd din vedere cerul cu toate nuanțele metamorfozelor lui. Într-un timp, după un timp…

 
Vălmășag de real și de fantastic, de real și de vis, de istorie și de utopie, de grotesc și de sublim, de moarte și de viață, de sacru și drăcesc, Manualul întâmplărilor este o carte construită mai ales din priviri, din jocul întrepătrunderii luminii cu întunericul, a somnului cu trezia. În proza lui Agopian, lumea se lasă zărită fie cu ochi limpezi, fie cu cu ochi somoroși, niciodată de două ori la fel. Dar se lasă privită mai ales cu ochiul din frunte: „Privea nedumerit lumea cu ochiul din mijocul frunții și lumea se înfigea în ochiul lui, netrebnică, speriindu-l”. Ori prin lunetă se lasă adusă aproape, nevăzutul crescând în ochii privitorului care privește de departe și vede ca și când ar fi acolo. Fără a avea aerul, cei doi hoinari sunt niște conștiințe reflexive. Dar nu oferă decât cioburi de reflexivitate, nimic nu se întregește. Le place să se așeze, să nu cumva să obosească sufletul omului, așa cum învățaseră de la Platon. Și din statul lor se nasc vorbe. Le place să bea în tăcere și de aici se nasc alte vorbe. Iar lumea, ca tărâm de vorbe și de întâmplări în care nu se întâmplă mai nimic, își creează propria realitate.
Rafinament stilistic propriu lui Ștefan Agopian naște poezie, frazele sale sunt extrem de plastice, cuvintele se înfing în carnea realității, rezultând imagini de un uluitor lirism senzual, legate într-un năstrușnic joc al semnificațiilor:

„Se ilumina încet în sâmbăta aceea a sfinților Evsignie, Nona și Fabie, ca un tăiș știrb râcâind întunericul din jurul trupurilor noastre se arăta ziua și nevolnică. Clopotele bătură alene și o pieliță de lumină ca o scufie se așternu peste oraș. Strigoii, care or fi fost, dănțuiră pentru ultima oară, răsuflară cu îndoială din lumina lăptoasă și se așternură la drum. Un înger nevăzut ochilor lumii făcu repede ordine în grămada lor împingându-i spre altă noapte și ei, jucăușii, se duseră nepăsători într-acolo”.
„De undeva din aer se auzi un zgomot ca atunci când pui un cearceaf ud în vânt”.
„Ciorchini mari de struguri erau agățați pe o frânghie, brumării, ca niște sâni prea plini, atârnând greu și trist din alt anotimp în iarna noastră”.
„Ne-am așezat în mers ca într-o tăcere șerpoasă”.
„Într-un timp, Ioan aprinse un felinar de-l cărase după el toată vremea aproape de pomană și în noapte se făcu o gaură ca un clopot și ei intrară în gaura aia albă și rece ca într-o întâmplare dorită și preafericiți și preaînalți și veșnici”.

Dialogurile dintre cei doi mustesc de un umor răvășitor, iar pe hotarul nestatornic dintre grav şi jucăuş se înfiripă libertatea de a crea adevărul:

„ – Vom poposi aici, bre, să ne facem rugăciunile, spuse Armeanul.
– Eu o să spun alfabetul! Spuse Ioan privind apatic, căci, după cum poți afla din literatura mistică, alfabetul cuprinde toate rugăciunile, ba chiar și comunicarea cu îngerii”.

Memoria fantezistă a autorului rupe bucăți din realitatea istorică, o amestecă cu alte lumi livreşti, și îi adaugă un consistent coeficient de fantezie pură. Negânditul și imprevizibilul străbat cu măreție cartea de-a lungul şi de-a latul, susţinând mai ales așa-zisa evoluție a personajelor, ele însele nelămurite dacă sunt vii sau moarte („Bre, să știi că suntem morți dacă ni se întâmplă toate astea și nu știm”), dacă sunt făcute din carne și oase ori sunt himere ce se ridică din realitate precum aburul din bălți. Umorul celor doi picaro metafizici e pe cât de trist, pe atât de adânc răsucit în carnea lumii. Ideea că râsul ar fi proprietatea diavolilor este parcă aruncată întâmplător de autor, dar rămâne în mintea cititorului, născând întrebări. Ca și finalul, așezat sub semnul desfacerii aripilor îngerești peste lumea care se întunecă de poftele și de frica lui Ioan. Alegorie utopică sau distopică!? Nu ni se alege, dar de necontestat este farmecul scriiturii care fascinează prin spectaculosul ineditului deseori şocant, prin atmosfera grea de senzualitate și prin întorsăturile limbajului. La Ștefan Agopian, firescul fanteziei crește şi se aşază domol în umbra realității.

Ștefan Agopian, Manualul întâmplărilor, Postfaţă de Petru Creţia, Editura Polirom, 2014

Dana Pîrvan

Din 2006 scrie despre cărți pentru că îi plac provocările ivite pe drumul cu dublu sens dintre viață și literatură. Și pentru că în jurul cărților a găsit mulți oameni pe care altfel n-ar fi avut bucuria de a-i fi întâlnit. Doctor în filologie al Universității din București, a publicat cronici și eseuri în revistele „Observator cultural”, „Cultura”, „România literară”, „Luceafărul”, „Bucureștiul cultural”, „LaPunkt”. În 2013 a debutat la Editura Art cu volumul „Sebastian și lumea lui”.


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *