Există evenimente, oameni și locuri care ne definesc, care ne-au format și pulsează latent sau manifest în ceea ce facem, în ceea ce scriem, în modul în care relaționăm cu ceilalți, în modul în care ne dezvoltăm și trecem prin viață. Există povești pe care memoria ni le „întoarce” în prezent sub o formă mai mult sau mai puțin reală, există imagini puse pe stand by care mai sunt prezente doar în amintirile noastre. Rubrica Autori în casă, autori acasă este un spațiu în care scriitorii se întorc în timp, la primele amintiri din locurile natale, pentru a retrăi farmecul de odinioară al unui trecut personal, pentru a ne dezvălui unde au luat naștere cu adevărat. Cătălin Pavel se întoarce în timp, în anii `80, într-un cartier din Militari, în Bucureștiul animat de eroi și entități fantomatice.
Cătălin Pavel: „Ce literatură scrii arată indirect și cum ai copilărit, deși nu întotdeauna”
Uneori mi se pare că nu merită vorbit de o copilărie în Bucureștiul comunist din anii `80. Nu pentru că asemenea poveste ar fi prin definiție neinteresantă, ci pentru că mă îngrijorează că ar putea fi un serviciu adus comunismului. Cînd verbalizezi o experiență sumbră, cuvintele încep să caute în mod furibund compensații, să-i găsească foloase, să facă din ea mitologie. Dacă vorbești despre subsolul negru al blocului, inundat și plin de țînțari, apare de nicăieri Dante în delir și o bolgie suplimentară de care nu mai era nevoie. Cîte un copac care ieșea din cimentul dintre blocuri seamănă deodată (trebuie să semene), retrospectiv, cu trunchiul mort care iese din monolitul din Persistența memoriei. (Copiii din Militari au acum o viață mai bună, dar mai mulți copaci nu au – orice loc unde se mai putea juca fotbal a fost asfaltat, orice mică grădiniță a devenit parcare). Erau valuri de copii cu cheia de gît jucîndu-se printre conducte. De-a lungul bordurilor de pe stradă erau mereu bălți înverzite. Ne jucam cu carbid cum se joacă alții azi cu iPhone-ul. În fine, cînd vorbești de copilărie ești, îmi închipui, mai în primejdie ca oricînd să spui banalități care ție ți se par extraordinar de pline de miez… Îmi dau acum seama că o altă reticență pe care o am față de discuțiile despre copilăria în comunism vine din cauza faptului că prea puțin din peisajul ei urban destul de sinistru, sau măcar dezolant, era direct perceput de copii, în orice caz nu de cei care nu aveau cu ce să-l compare și nu de cei care găseau în el doar un pretext pentru inventat jocuri (deci aproape toți). Trebuie că e stînjeneala de a zăbovi cu camera asupra omului care a fost furat, dar n-o știe încă. Să zic doar că în jurul cîte unei bănci din fața blocului erau zeci de bărbați adunați pentru partide de șah sau de table. Discuțiile în dodii pe care le purtau m-au învățat ceea ce știu despre ermetism, metatext și sentimentul harmsian al ființei, și cred că sînt responsabile pentru capacitatea mea de a vorbi în dodii la nesfîrșit. Toată lumea fuma și, deși eu însumi am fost fumător mulți ani, și azi cînd simt miros de fum de țigară îmi amintesc nu de propriile mele țigări, ci de moșii care jucau șah (care, de altfel, erau departe de a fi așa moși pe cît mi se părea mie).
Robur Cuceritorul, de Léon Benett
Cred că numai cei care au trăit la țară o vreme, mai ales cei care s-au născut la țară, pot să aibă o bună înțelegere a oamenilor. Eu n-am avut șansa asta. Am recuperat parțial muncind pe șantierele arheologice, și aș putea chiar să zic că Militari era în anii `80 un fel de sat de blocuri. Dar e o lume pe care nu vreau sub nici o formă s-o înfrumusețez cu cuvinte. Așa că o să fac următorul lucru. În loc să descriu cartierul, o să spun că locurile unde am copilărit sînt de fapt navele sinistre din Psaltirea din Mainz și din Gordon Pym, închisorile lui Faria și Mathias Sandorf, castelul dărăpănat al căpitanului Fracasse, tunelurile de pe lună în care se înfundă Cavor și submarinul în care se autoexilează Nemo. Presupun că avantajul, printre puținele, al unei copilării comuniste, e obligația de a vizualiza tot ce citești într-un mod mai viu. Fiecare scenă din fiecare carte pe care am citit-o a primit niște decoruri în mintea mea, din care n-am uitat nimic. Dacă trebuie să ilustrez anii ăia cu poze, iată două, care e bine că sînt alb-negru. Una este făcută de dincolo de ușa unde începea terasa blocului, de unde zbura Robur cuceritorul, cealaltă după ușa de la subsolul blocului, unde începeau monștrii lui Nemo. Sigur că între astea două se află alte imagini în culori, de pildă, și mai ales, părinții mei dansînd tango.
20.000 de leghe sub mări, de Alphonse de Neuville și Édouard Riou
Ce literatură scrii arată în principiu ce fel de om ești, dar nu întotdeauna. Poți, de exemplu, să ai în scris un umor pentru care nu ești destul de iute cînd vorbești, și surprinzător de des cei care sînt cuceritori cînd vorbesc scriu într-o limbă de lemn. La fel, ce literatură scrii arată indirect și cum ai copilărit, deși nu întotdeauna. Dar cred că orice scriitor duce după el o matrice întreagă de repere care vin din copilărie. Ele se pot uneori întrupa, în imagini din romane sau din poezii, în chestii aproape de nerecunoscut, chiar și în propriile lor negații, fără ca asta să însemne că nu sînt parte din structura freatică a imaginației. Iar alteori se întrupează direct în oameni la o milonga.
Credit fotografie principală: arhiva autorului
Ilustrații de pe wikimedia commons
Cătălin Pavel este arheolog și scriitor. A publicat romanele Aproape a şaptea parte din lume, Humanitas, 2010, și Nicio clipă Portasar, Cartea Românească, 2015. Ultimul lui volum de poezii este Adagietto, frACTalia, 2016, iar ultimul roman este Trecerea, Cartea Românească, 2016. În prezent, este cercetător post-doctoral la Université Paris 1.
