
Există evenimente, oameni și locuri care ne definesc, care ne-au format și pulsează latent sau manifest în ceea ce facem, în ceea ce scriem, în modul în care relaționăm cu ceilalți, în modul în care ne dezvoltăm și trecem prin viață. Există povești pe care memoria ni le „întoarce” în prezent sub o formă mai mult sau mai puțin reală, există imagini puse pe stand by care mai sunt prezente doar în amintirile noastre. Rubrica Autori în casă, autori acasă este un spațiu în care scriitorii se întorc în timp, la primele amintiri din locurile natale, pentru a retrăi farmecul de odinioară al unui trecut personal, pentru a ne dezvălui unde au luat naștere cu adevărat.
Încet, începe să se contureze o hartă a României creată de amintirile despre locurile natale ale scriitorilor. Tiberiu Neacșu ne ajută să privim către o Craiova a anilor ’80 – ’90, și, ca orice proces prin care trece memoria, unele amintiri se cristalizează puternic, sunt de nezdruncinat.
Tiberiu Neacșu: „Ne simțeam din nou nemuritori pentru măcar o noapte”
Piața Gării, Bloc K1, ap. 15, et. 3, Craiova. E adresa la care mi-am petrecut o bună bucată din copilărie. Era un rând de blocuri (3 la număr) – K1, K2, K3 – care înconjurau, împreună cu L-urile, o centrală, un dud imens și o parcare în care să încapă un întreg stadion. Așa se simțea atunci. Terenul de fotbal era delimitat de câte o bordură sau un gard viu. Doi plopi extrem de înalți erau locul în care unul dintre noi „se punea” la „pitulușu”. Ne-ascundeam pe sub mașini, în copaci, în curte la Maior (căruia îi puneam capcane sau îi umpleam plasa de țânțari cu cornete pentru „tuberman”). Inventam arme devastatoare – o bujie arsă putea să aibă proprietățile unei adevărate arme nucleare, un injector aruncat de vreun meseriaș trăgea cu laser. Masa de ping-pong din ciment devenea loc de întâlnire pentru cei mari. Ne luam și noi palete cu 9 lei, fără burete, sau ne construiam, pe furiș, la traforaj, paletele proprii, pe care lipeam, cu prenandez, coperte de caiet. Un pic mai încolo, Anton și alții jucau bridge la o măsuță pliabilă pe care o acopereau cu o cuvertură veche de recamier. Se ofticau des.
În K1 eram așa: Cristi Mare, Cristi Mic, Victoraș, Cami și sora ei (al cărei nume nu mi-l amintesc acum), Andi, Costi, eu, Cosmin, Dragoș, Bobo, Andra. În K2 stăteau Luci și Cătălin cei mici. Fiii lui Anton. Acolo stătea și Maiorul – un tip aprig, degrabă vărsătoriu de cuvinte interzise de părinți. În K3, Tibi (nașu-meu de botez), Luci și Cătălin cei mari (nașii de botez ai juniorilor cu aceleași prenume despre care am spus mai sus). La un moment dat s-a mutat și Lubeniță aici.
Într-unul din L-uri stătea Nelu. Era cu vreo câțiva ani buni mai mare decât noi, avea un tată orb, dar campion la șah, și avea abilitatea de a nimeri orice voia cu o piatră, anunțând ținta doar după ce piatra o lovea.
După ce au început construcția unui bloc nou, M30, am început teritorializarea parcării. Dar după 1990. Anton nu mai juca bridge. Doar își repara, în fiecare zi, Lăstunul. Cei mari erau aproape fascinați de Gigi, un tip care se mutase în proaspătul construit M30 și care făcea fotbal la Universitatea, dar nu avea nici un pic de talent în afara aceluia de a-ți lovi tibia neformată la intrări. Noi ne-am împrăștiat care-ncotro, ne-am mutat la alte școli sau în alte cartiere.
În Valea Roșie, eu și frate-meu ne jucam, pe strada Electroputere, fotbal cu Adina și Costache, vecinii noștri. Bubuiam poarta garajului lor și tanti Florina ne admonesta ferm și rapid. Ne strecuram în curte la UCECOM, pretinzând că suntem soldați din trupele speciale, săream garduri și întărâtam câinii de la Electroputere. Făceam ce făceau copiii atunci.
Chiar dacă ajunsesem la liceu deja, unde Aurelian Zisu mă încuraja să scriu poeme tăindu-mi minuțios fiecare vers în parte și notând un sec „Nu” în dreptul fiecărei pagini, mă întorceam în weekenduri la bunicii din partea tatălui, care încă locuiau în K1. Așa am aflat că, într-o zi, Lubeniță și încă vreo doi copii s-au urcat pe-o locomotivă în gară. Aerul era umed. Cei 20.000 de volți s-au descărcat în el la fel de sec precum îmi nota profesorul meu poemele infantile. Atunci mitul K1 s-a destrămat pentru mine. Am văzut că eram și noi muritori.
Mai târziu, împreună cu prietenul meu Cosmin, fumam Carpați și beam Săniuța într-o cârciumă care se chema Andreea. Lângă o sobă era locul nostru. Umpleam scrumiera de mucuri de țigară și vorbeam despre Dostoievski și Nietzsche, în timp ce ne lăudam că-l înțelegem pe Kant și aruncam citate din Caraion, Dinescu și Brumaru. Apoi, natural, cumva, au apărut și Cărtărescu, Iaru și Coșovei. Stăteam cu Aerul cu diamante la masă. Aveam aerul de-a fi înțeles totul și trăgeam serios din Carpații de Târgu-Jiu. Eliot, Pound și ceilalți au venit mai târziu, în facultate, când vodca era Perfect și o beam cu Dan și Cezar. Cu Baudrillard, Bourdieu, Levinas, Todorov, Kristeva, Miller, Bukowski și colegele de la Literele craiovene. Când, grație memoriei selective, nu-mi mai aminteam de Lubeniță întotdeauna și mergeam pe peronul gării unde îi cinsteam pe săracii alcoolici cu tărie ieftină, ne prefăceam străini, ei ne lăudau sonor, ne luau în brațe și noi, săracii, ne simțeam din nou nemuritori pentru măcar o noapte.
Credit fotografie principală: Andrei Biro
Tiberiu Neacșu (1981) s-a născut la Timișoara, dar și-a petrecut copilăria în Craiova. Este absolvent al unui master în cadrul Facultății de Litere din Bănie și autor al două volume de versuri, cel mai recent – „Acrobat în zece pași”, Editura Tracus Arte, 2013. Traduce din engleză. Poemele lui au fost traduse în catalană, spaniolă, portugheză, franceză și italiană.