Bookaholic

Ultima dată când am citit un roman de Bukowski eram prin anul întâi de facultate. Era Femei – un volum împrumutat de la un coleg din cămin, pe care nu l-am returnat niciodată (ocazie cu care îi cer scuze proprietarului, dar n-am mai vorbit de vreo cinci ani). Adolescenţa târzie, încă teribilistă şi revoltată, e pământ fertil pentru beatnici sau boemi ca Bukowski. Îi haleşti pe pâine, te juri că tu n-o să creşti niciodată şi te gândeşti că eşti pe drumul cel bun: cu beţiile stai bine, e clar deci c-o să ajungi scriitor celebru.

De atunci, însă, au trecut câţiva ani, şi în Hollywood stilul lui Bukowski m-a lăsat cam rece. Ba chiar m-a iritat pe alocuri.

Teoretic, cartea relatează povestea realizării filmului Barfly, cu Mickey Rourke şi Faye Dunaway, al cărei scenariu Bukowski l-a scris. Practic, am avut senzaţia că relatează un sezon din Californication. E adevărat că Hollywood a fost sursa de inspiraţie pentru serial şi nu invers. Dar este de asemenea adevărat că acţiunea cărții se împarte în doar câteva episoade distincte, care alternează ritmic:

cineva anunţă că vrea să facă un film după scenariul lui Chinaski

Chinaski bea de fericire

planurile de producţie pică

Chinaski bea

toată lumea e la o petrecere cu tot felul de celebrități din lumea filmului

Chinaski bea până dimineață

(Repetați până la sfârșit, în orice combinație.)

Sună familiar?

Vă povesteam mai demult despre Barfly şi dacă sunteţi curioşi cum s-a făcut și cam cât de mult s-a implicat Bukowski în producție, vedeţi filmuleţul de aici. Cartea n-o să vă spună prea multe în plus. Povestea regizorului Barbet Schroeder, care a ameninţat că-şi taie degetul cu un fierăstrău electric dacă nu primeşte finanţare, apare în carte, ca şi Mickey Rourke sau Faye Dunaway ca personaje episodice, cu nume fictive.

Problema cu Hollywood nu este însă faptul că ne relatează o poveste pe care o ştiam deja. Ci faptul că personajele au complexitatea unor parameci, că filosofia de viaţă a lui Hank, aia care depăşeşte beţiile şi mizantropia ocazională, nu transpiră deloc dincolo de nişte verbe de acţiune absolut banale: am fost, am văzut, m-a sunat, l-am întrebat, Sarah a zis, am mai deschis o sticlă de vin.

Singurul personaj cât de cât interesant e Francois Racine, care crește găini în Los Angeles și vorbește CU MAJUSCULE ȘI SEMNE DE EXCLAMARE!!!!, ca-n subsolurile ziarelor de pe net. Jon Pinchot, pseudonimul lui Barbet Schroeder, e interesant pentru vreo cinci minute, când amenință că-și taie degetul. Iar Sarah, mult mai tânăra nevastă a lui Hank, ar putea la fel de bine să fie înlocuită cu o femeie de carton în mărime naturală care îl bate la cap pe Hank să-și termine mâncarea din farfurie, în timp ce acesta o trimite după băutură.

Limbajul vulgar doar de dragul de-a fi vulgar, în varianta în engleză, nu e o problemă, te aştepţi la asta de la Bukowski, dar în traducere, sună absolut oribil. Un fragment edificator:

Hey, Karl, ai auzit-o pe asta? Care-i diferenţa dintre gaura curului unei găini şi gaura curului unui iepure?

Nu, care-i diferenţa?

Întreabă-pe Pulică.

M-am prins! Foarte tare!*

Nu ştiu de fapt ce-a fost de vină, dar cartea asta m-a plictisit îngrozitor. Traducerea, cel mai probabil, dar şi stilul expeditiv al lui Bukowski, colorat și plin de personalitate atunci când e asociat cu nişte imagini, ca-n Barfly, dar sec şi plicticos atunci când se bazează doar pe naraţiune, aşa cum se întâmplă în Hollywood.

Sau poate, cine ştie, poate ca să mai rezonezi cu genul ăsta de atitudine, cu viaţa se întâmplă şi noi bem în timpul ăsta, trebuie să fii încă un puştan teribilist şi revoltat. În cazul ăsta, m-am trezit cam târziu.

*eu nu m-am prins, poate-mi explicați voi