Sunt multe cărți pe care le iei și parcă te vezi deja citindu-le, așa că atunci când mai dai peste ele în raft te gândești de două ori dacă le-ai citit sau nu. De câte ori auzeam vreo comparație cu Cortázar, avem senzația că știu despre ce e vorba, dar nu știam. Am găsit în spatele rândurilor la vedere o ediție Meridiane, din 69, a colecției de povestiri Sfârșitul jocului. Țin minte că am cumpărat-o de la un anticariat acum aproape 10 ani – și am citit-o acum.

Citindu-l pe Cortázar am avut exact senzația descrisă de el în Obsesia: nu pot traduce electrifying în română, dar pot reproduce descriptiv acel fior care te scoate din timpul ceasului, care zgândără pojghița „normală” a realității pe care o întreținem cumpătat, și care elasticizează tot: un elastic ca un fir electric care te pișcă la atingere. Și care îți lasă furnicătura acută și când îl lași deoparte.

Sfârșitul jocului este o lectură obsesivă, nu în sensul unei gravități copleșitoare, sofisticate, ci al unei lejerități clare, care te lasă să vezi până în adânc. E ca și cum ai traduce fiecare experiență care îți adaugă o nouă viziune sau ca și cum ai povesti la trezire visul din timpul nopții, încercând să-l faci clar, să-l pricepi. Dar nu rămâne real decât în primele ceasuri, apoi îl uiți treptat, se răcește.

Am sărit la Obsesia – deși povestea care dă titlul cărții este Sfârșitul jocului – pentru că aerul ei le învăluie pe toate celelalte. E greu să uiți joaca sfâșietoare, de-a statuile a celor 3 surori din Sfârșitul jocului, în fiecare amiază, lângă șinele de tren, în soarele torid. E la fel de greu să pricepi nimbul care transformă în obsesie plăcerile sau ascunzișurile celorlalte personaje ale poveștilor. Obsesii care se întrupează, le trec prin fața ochilor în miezul zilei și îi lasă dezgoliți.

O fotografie a lui Cortázar

Obsesia care le învăluie este una a timpului, a realității, iar jazzman-ul Johnny știe că în crăpăturile acestei realități există fante care te proiectează în alt timp, asemenea unui ascensor, care te fac să lași în urmă realitatea „reală” ca pe un costum vechi, care nu are sens decât atunci când îl porți. Johnny poate să perceapă “adevărul”, iar obsesia lui este una a înțelegerii: de ce nu putem trăi de mii de ori mai mult atâta timp cât între două stații de metrou de numai 1 minut jumătate el poate gândi un sfert de oră – o viziune clară, cu detalii, care i-ar lua chiar mai mult de 15 minute să fie redată întocmai.

“Doar un minut jumate după timpul tău, după timpul ăsteia, a spus Johnny pus pe ceartă. Și după metrou, și după ceas, lua-le-ar dracu’ pe toate. Atunci cum e cu putință ca eu să fi gândit un sfert de oră, ce zici, Bruno? Cum poți să gândești un sfert de oră într-un minut jumate?”

Sisiful ăsta al realității pe care o trăim îi povestește tot criticului care scrie o carte despre el, ca măcar celălalt să redea visele lui adevărate. Și îl face să se simtă gol, dezgolit, găunos, așa cum te face să te simți toată cartea asta în realitatea fotoliului în  care stai. Numai că o viziune prea explicată își pierde nimbul, un vis repovestit devine fad. Ele nu te scutură decât atunci când te ating, nu te fac să vezi fantele din cortină decât pentru câteva secunde. Te muți, dai pagina și nu le mai recunoști – rămâi țintuit în ale tale, nu poți fi un trapezist, nici un jazzman genial.

„Adevărul e că se cred deștepți, spune el dintr-o dată. Se cred deștepți fiindcă au adunat o grămadă de cărți și le-au înghițit pe nemestecate. Mă fac să râd, fiindcă de fapt sunt băieți buni și trăiesc convinși că ceea ce învață și fac sunt lucruri foarte grele și adânci. Tot așa e și la circ, Bruno, și între noi e tot așa. Oamenii își închipuie că unele lucruri sunt culmea greutății, și de asta îl aplaudă pe trapezist sau pe mine. Ei nu știu ce e în capul lor, că te rupi în bucăți ca să cânți bine, sau că trapezistul își rupe tendoanele ori de câte ori face un salt. În realitate lucrurile cu adevărat grele sunt cu totul altele, alea pe care oamenii cred că le pot face în orice moment. Să privească, de exemplu, sau să înțeleagă un câine sau o pisică. Astea-a greutățile, marile greutăți.”

Nu există instrucțiuni pentru a trăi conectat la o anumită frecvență, nu există instrucțiuni pentru a citi adevărul, nici pentru a povesti visele atât de teribil încât să te convertească la realitatea lor – și Cortazar o știe. Dar există Intrucțiuni pentru cine vrea să-și întoarcă ceasul, pe asta nu ar trebui să le uităm, ne sunt folositoare.

„Acolo în fund se află moartea dar nu trebuie să-ți fie frică. Apucă bine ceasul cu o mână, prinde cu degetele cheița arcului, învârte-o ușor. Acum începe alt soroc, copacii își desfac frunzele, bărcile se întrec ușoare, timpul, ca un evantai, se umple cu el însuși și din el țâșnesc aerul, brizele pământului, umbra unei femei, mireasma pâinii.

Ce vrei, ce mai vrei? Leagă-ți-l cât mai repede la încheietura mâinii, lasă-l să bată slobod, imită-l când respiri. Frica ruginește rotițele, fiecare lucru dobândit și uitat roade puțin câte puțin venele ceasului, făcând să putrezească sângele rece al micilor rubine. Și acolo în fund se află moartea și trebuie să fugim ca să ajungem înaintea ei, și să înțelegem că nu mai are nici o importanță.”

Aș rezuma cartea doar în această frază, tot din Obsesia: “parcă aș sta într-un colț și mă uit cum trece prin fața mea ce gândesc”. Și v-aș recomanda nu numai să o citiți, dar să continuați cu povestirile din Manul de instrucțiuni, Ocupații ciudate,  Material plastic, Povești cu glorii și cronopi. Să vedeți câtă realitate!

Alte poveşti ale lui Cortázar găsiţi aici.

Mădălina Georgescu

owner Designist.ro, fost redactor Casa Lux; colaborări în presa culturală: Dilema Veche; co-autor al romanului colectiv Rubik


0 comentarii
  1. AvatarMarcel Bortun

    Un comentariu ca o eliberare de falsele probleme, demn de aceasta literatura pe care incercam s-o intelegem…
    Marcel

    Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *